in fiecare miercuri fac cafea la oala (ibricul e prea mic) pe care o bem dimineata pe scarile castelului. e un inceput bun de zi, mai ales ca nu prea sint turisti la zece dimineata. azi au fost.
e cald, dorm prost de trei nopti pentru ca joc tenis de masa noaptea tirziu si pe urma trupul meu refuza pe urma sa mai adoarma. mai sint si emotional pentru ca oameni de care m-am atasat incep sa plece si simt plecarea mea in fiecare departare a celorlalti.
desi fac destul de multe pe linga proiectul pentru care sint aici, l-as cam lasa nitel deoparte, mai ales ca ma asteapta ani buni de cercetare pe tema asta. m-am apucat sa citesc versurile pe care le-am scris vara berlineza din 2009 si despre care cred ca merita o sansa, mai ales ca s-au adaugat o poezie, doua pe an. simt ca daca n-o sa lucrez acum, n-o sa iasa la lumina niciodata. vineri voi incerca sa filmez un video performance si pe urma o sa-mi iau vacanta. nu stiu ce inseamna o vacanta, probabil o plecare de aici, unde traiesc utopia, iar oamenii nu sint construiti pentru asta.
unul dintre cei mai regretati rezidenti de la Solitude, Sebastian, plecat deja de mai bine de 10 zile, a facut o harta personala a padurii din spate castelului. a avut timp pentru ca a stat aici mai bine de opt luni la punctul nr 10 era scris tiny coffee castle. am incercat sa-l gasim, mai ales ca luasem cu mine un borcanel plin cu cafea in care fusese inainte pesto. in schimb, ne-a prins o ploaie febrila de care nu ne-a salvat cu totul salteaua de yoga sub care ne-am adapostit.
ne-am uscat pe mijlocul drumului, unde am desfacut cafeaua, ceea ce mi-a adus aminte de scena din Tea in Sahara, pe care nu m-am abtinut sa o citez.
e o padure nemteasca, riguros cartografiata, strabatuta de drumeaguri pentru ciclisti, chiar daca e locuita si de porci mistreti de care am fost sfatuiti sa ne ferim. am dat peste o zona crepusculara, cu copaci uscati prin care se strecura o lumina difuza desi soarele stralucea ca un porc.
ziua de ieri trebuie sa ramina marcata cumva: s-a implinit o luna de cind sint la solitude. e una dintre cele mai fericite veri din viata mea si imi vine sa-i acord semnificatii mistice. fara indoiala, e usor sa te obisnuiesti cu binele si frumosul. ceva din firea mea balcanica refuza sa accepte cu totul ca traiesc pentru moment intr-una dintre cele mai bune lumi posibile si ca nu merit asta intru totul.
poate de aici epifania de ieri din biblioteca cind, in timp ce scriam intrebarile care ma vor ajuta sa feliez temeinic subiectul pe care-l studiez aici, am inceput sa scriu furibund la ceea ce ar fi esenta a tot ceea ce fac de cind ma stiu, in toate domeniile, legatura dintre multe proze, grupul sanitar, lorgean theatre, We Need to Talk About lorgean, striptease, lorgean theatre, homemade culture si sloganul acestui blog. cind am terminat eram atit de surescitat ca nu stiam ce sa fac cu mine. am realizat de ce fac ceea ce fac, la toate timpurile. in cele din urma m-am dus in padure si am lasat febrilitatea sa se scurga in pamintul plin de muschi si crengi. apoi am jucat fotbal si am simtit ca joc bine. n-am mai stat in poarta ca de obicei, m-am dus in fata si am dat goluri.
toate astea s-ar fi intimplat poate si in alta parte, dar s-au intimplat la solitude. si sint recunoscator pentru asta. ca prezenta mea aici are un sens. prezenta mea, in general.
s-a intimplat in web acum mai bine de zece ani. nu-mi aduc aminte cu cine eram la masa. nici cum am ajuns sa vorbim despre filmul velvet goldmine pe care-l vazusem de curind. nu-mi placuse. mi-aduc aminte insa ca am exclamat foarte indignat: imaginati-va ca e o scena de aproape un minut cu doi barbati care se saruta! am observat cum unui tip de linga noi i-a cazut fata in acel moment.
probabil ca ma antipatizeaza si acum. si are si motive.
desigur, pina la virsta aia nu cunoscusem nicio persoana de alta orientare sexuala, situatie tipica pentru cei care se fac spume impotriva casatoriilor homesexuale si a homosexualitatii in general.
in 2006, cind imi inchipuiam ca o sa ajung regizor, i-am cunoscut pe cei de la videorgy, o casa de productie care facea documentare pe teme mai putin batatorite, ca drogurile, prostitutia, galeriile de fotbal. cum nimeni nu s-a bagat sa filmeze pe subiectul asta, m-am decis sa-l preiau eu.
am facut interviuri cu un amic gay, cu un cuplu homosexual care adoptase un copil (in alta tara) , cu reprezentantul patriarhiei, cu cineva de la accept, cu liderul de la noua dreapta si am organizat o dezbatere intr-un club gay. seara din clubul ala a fost suprarealista. imi pare rau ca nu am filmarea integrala.
desigur, perceptia mea despre homosexualitate incepuse sa se schimbe dinainte de a incepe filmarile. probabil ca rusinea ulterioara acelei remarci a fost motivatia care m-a impins sa fac filmul. oricum, imi pare ca arta in general e un act de reparatie a unor evenimente sociale si personale.
inainte sa plec din bucuresti am vazut institulul schimbarii, de paul dunca, teatru documentar bazat pe marturiile unor transexuali si trangenderi. povestea unuia dintre ei apare in varianta completa din ultimul numar DOR (si cel mai bun de pina acum), sub al carui logo de pe coperta scrie masculin/feminin, tema care se regaseste integral in interiorul revistei. si in dilema veche am descoperit un dosar despre statutul masculinitatii din ziua de azi. tot inainte sa plec (acest post este un draft in care imi notasem titluri ale unor opere care aveau ceva in comun, gender issues) am vazut danish girl (despre primul barbat care a incercat o operatie de schimbare de sex), am recitit mina stinga a intunericului, de ursula k. le guin, in care populatia unei planete e inzestrata cum ambele sexe, care se activeaza pe rind in functie de perioada si context. tot prin aprilie/mai am vazut si o adaptare dramatica dupa hedwig and the angry inch, in care un est-berlinez pe nume hansel devine hedwig in urma unei operatii de schimbare a sexului mai putin reusita. pentru ca hedwig and the angry inch e unul dintre filmele favorite, mi-a fost usor teama sa asist la varianta romaneasca. insa regizoarea iris spiridon si cei doi actori (+ trupa din spate) isi fac treaba foarte bine.
in mod neasteptat, spatiul de comentarii al documentarului despre homosexualitate s-a transformat intr-un forum in care homofobii se razboiesc cu oamenii normali, astfel ca a devenit cel mai vizionat video pe care l-am postat vreodata pe youtube.
lorgean 