dupa premiera din septembrie, care a iesit simpatic, unul dintre actori mi-a trimis un mail halucinant. intrucit fusese scris la betie si jointuri, parea scris de personajul pe care-l juca. pe scurt, confunda lorgean theatre cu teatrul bulandra si cerea niste sume uriase pentru a ne ferici cu prezenta lui. auto-excluzindu-se din piesa, spectacolul nu s-a mai jucat, pentru ca e greu sa intre altcineva intr-o echipa deja formata (si platita). singura solutie, si pe care nu mi-am dorit-o (dar nici n-am respins-o) am devenit eu.
m-am mai prostit de-a actoria in citeva filme (30 de secunde in moartea domnului lazarescu, o secventa taiata la montaj din legaturi bolnavicioase, un prizonier care o incaseaza intr-un scurt-metraj al lui borno) dar a fost, de fiecare data, un fel de figuratie de lux. in piesa tabloul,de ionesco, unde am jucat de 3-4 ori, sint o vecina nebuna care are o scena la final scurta, in care pot sa fac ce vreau. insa acum e cu totul altceva.
rolul lui tudor presupune prezenta din primul pina in in ultimul minut. cel mai mult text, cele mai multe stari si transformari. merg pe strada si vorbesc singur: “Eh, o sa da-mi dau seama cum e cind fii’mea o sa ajunga la 20 de ani”, “statement! statement! eu cred ca toti care folosesc cuvintul asta de fapt nu sint in stare sa-si explice lor ce vor sa faca.” am scene in care ma simt foarte bine, scene in care ma simt lame. imi pierd usor concentrarea. nu-mi place sa invat cuvint cu cuvint textul pentru ca vreau sa am libertatea sa improvizez usor, pentru a fi mai natural. inca n-a inceput sa-mi placa cu adevarat. mai am pina o sa ma simt confortabil in pielea unui tip casatorit si cu copil care ia intr-o noapte droguri si e sedus de o pustioaica de 18 ani.
lorgean 