Search

lorgean

tot ce conteaza in viata sint aparentele

Month

November 2014

ucigas fara simbrie*

Un voinic traia in satul din preajma unui castel. Intr-o zi s-a urcat intr-o caruta care trebuia sa ajunga in padure dar care, din intimplare, mergea in castel. Ajuns in curte, a vazut ca nu e nimeni si a intrat inauntru. Acolo s-a minunat de frumusetea si bogatia incaperilor cum nu mai vazuse niciodata. Intr-o alta curte l-a intilnit chiar pe marele sfetnic care era si cel ce construise palatul. Voinicul l-a laudat aflind ca el este cel care construise palatul. Mare sfetnic al imparatiei i-a multumit pentru lauda, insa a spus toate meritele se cuvin materialelor bune de constructie si ca nu e nimic deosebit in ceea ce facuse. Atunci a aparut o camerista care-i zice marelui sfetnic ca vrea sa paraseasca castelul. Voinicul se indragosteste pe loc si o cere in casatorie. Marele sfetnic o sfatuieste sa nu plece din slujba imparatului pentru ca altfel nu va mai fi fi protejata de un anume ucigas pe care nimeni nu putuse sa-l prinda. Camerista insa spune ca nu-i pasa si pleaca. Abia atunci voinicul si-a dat seama ca palatul este gol, ca in afara de el si marele sfetnic, care era si doctor, nimeni nu se bucura de frumusetea locului. Cei doi se duc la o circiuma aflata la chiar la poarta castelului de unde se poate vedea satul amarit unde traieste baiatul. Marele sfetnic ii marturiseste ca palatul e bintuit de un ucigas si ca in fiecare zi gasesc cadavrul cuiva in apele fintinii din curte. Ii mai spune ca nu se poate face nimic si ca, in curind, palatul va fi complet pustiu si ca, desi toata munca lui a fost in zadar, o sa construiasca poate altceva in loc. In timp ce cei doi vorbesc, fosta camerista e omorita. Ajuns la cocioaba lui, baiatul isi gaseste cel mai bun prieten acasa, tremurind de o boala ciudata. Ii povesteste acestuia despre ucigas si afla ca acesta stia despre el si ca povestea acestuia e cunoscuta de mai tot satul. In desaga tovarasului tinarul gaseste lucrurile ucigasului. Impreuna cu acesta pornesc spre stapinire ca sa le predea si sa ajute astfel sa-l prinda. Desi fara niciun chef, prietenul il insoteste. Pe ulitele mizère ale satului, cei doi dau peste o adunare a Mamei Gistelor care promite o lume noua in care toti oamenii vor merge in pas de gisca. Tovarasul dispare pe nesimtite si voinicul ramine singur pe un drum care pare nesfirsit. In dreptul unui deal il intilneste pe ucigas si incearca sa-l convinga sa nu mai faca rau. Acesta il asculta fara sa scoata un cuvint. Cind se decide sa-l omoare, folosindu-se de doua pistoale vechi, voinicul isi da seama ca straduinta lui nu are niciun rost si se lasa omorit de cutitul ucigasului.

*recitind pentru cursuri piesa lui ionesco, mi s-a parut ca are structura de basm asa ca nu m-am putut abtine sa nu o rescriu sub forma asta.

Advertisements

doua portocale

cu o singura exceptie, n-am ramas prieten cu nimeni din scoala generala si pastrez legatura (via fb de cele mai multe ori) cu foarte putine persoane din liceu. in clasa a opta m-am mutat la o alta scoala unde l-am cunoscut pe i. ne-am reintilnit in liceu si am inceput sa ne vedem tot mai des, mai ales ca incepusem sa ascultam acelasi tip de muzica. avea o casa fabuloasa, foarte mare, usor decrepita, in care locuiau 3 generatii. aveam smochin in curte. cu el mergeam in rockoteca unde nu interactionam mai niciodata cu nimeni, formind un grup exclusivist de 2 persoane. ne placea sa ne injuram, un mod primitiv de a ne arata afectiunea. faceam schimb de casete, de carti (era singurul om care savura ca si mine leonida neamtu si florin andrei ionescu). aveam o relatie cu suisuri si coborisuri. din cind in cind ma enerva cumplit. mi-aduc aminte ca o data am aruncat in el cu cartofi de la balcon si i-am aruncat o carte sau o caseta in toaleta. am fost in niste tabere impreuna in care s-au petrecut momente care tin de teatrul absurdului (cred ca o sa folosesc o scena in piesa la care lucrez acum)*. e un om important din al vietii mele din constanta, din care cred isi aduce aminte mai multe momente despre mine decit imi amintesc eu insumi. in noaptea de dinainte sa ma mut am stat de vorba la locul nostru de palavrageala si i-am spus ca voi deveni fie ca vreau fie ca nu, in ceva vreme, o alta persoana, ceea ce s-a si intimplat. am pastrat legatura, din ce in ce mai rar cu trecerea anilor, dar mai stiam unul de altul. am fost la nunta lui. in ultimii doi ani, cind ajungeam in c-ta il sunam, spunea ca ne vedem sigur si nu mai dadea niciun semn ceea ce m-a oprit sa-l mai caut. ultima oara am vorbit la telefon, cindva anul asta in care nu ne-am intilnit. in trei minute, discutia noastra devenea un fel de delir ce se termina in lacrimi de ris. ce nu s-a schimbat niciodata intre noi a fost un anumit tip de umor pe care nu l-a mai trezit in mine nimeni altcineva. e singurul om a carui prezenta ma facea sa bat cimpii intr-un mod irezistibil, constructii fantaste si irepetabile, ca niste poeme-shot-uri care mureau o data ce se incheia si discutia.
un amic mi-a trimis acum doua luni link din care am aflat ca i. este la inchisoare pentru o frauda legata de fonduri europene. l-am sunat si desigur, nu are cum sa-mi raspunda.
si nu-mi vine sa cred, tot nu-mi vine sa cred.
e ca o moarte mica, nedemna si tot de neinteles.

DSCN3817

in tabara stateam fiecare intr-un pat si ne aruncam o portocala unul altuia. stateam in postura de prindere, foarte pe faza in intentii, insa cind portocala trecea pe linga noi, ramineam imobili si comentam: bai, ce aproape am fost sa o prind, ah ce putin mi-a lipsit, daca eram putin mai faza… si tot asa.

animale, insecte, eu

m-am uitat astazi la o adaptare cinematografica americana dupa “rinocerii”. e foarte ciudat sa vezi piesa lui ionesco devenita o comedioara (e drept, mai neobisnuita) hollywood-iana.
gene wilder e un berenger potrivit. zero mostel, care-l joaca pe prietenul lui (jean in original, aici, john) e excelent. scena in care se transforma in rinocer este absolut delicioasa, n-am mai ris de mult singur. cred ca ar fi fost genial in “badaranii”. karen black e superba (am o slabiciune pentru fetele sasii), mai putin coafura. muzica e soft porn. apare si un vis penibil, sint citeva faze de slapstick comedy care putea foarte bine sa fie evitate. din fericire nu apar si rinocerii, ar fi fost jenant sa prezinte niste monstri de carton si cauciuc. “rinocerii” este una dintre putinele piese de care imi aduc aminte din perioada in care stateam in constanta. nu stiu cine a pus-o in scena, dar de la intrare erai intimpinat de actori care urlau la tine cu portavoci, se auzea un vacarm continuu, pina luai loc te simteai destul de inconfortabil. cred ca era prin ’96, ’97.
Screenshot 2014-11-25 22.22.37
nu stiu ce se ascunde sub peretii astia, daca sint conditii tropicale prin unghere nestiute ale casei dar, desi sint sub zero grade afara, la mine in baie si in bucatarie sint inca tintari.
sint moi si statici, ca niste umbre nevolnice.
ba chiar sint sfiosi, pentru ca nu indraznesc sa intre in dormitor unde si o privire incruntata i-ar putea strivi.
pentru ca am varuit nu-mi vine sa-i strivesc.
astept sa moara de plictiseala ca de la mine nu cred ca pupa singe.

Screenshot 2014-11-24 02.23.16

Looking for the Gathering Man (crumbs falling from the keyboard)

am dat peste raportul scris dupa rezidenta din montemor. a trecut un an de atunci.

Big words, lack of words, fear of words. The paradoxal situation of someone who sits alone in room writing about an intense collective experience. Fighting to regain a feeling that have drained in time like the taste of an amazing food that you cannot recall but you do keep tell to the others that was amazing. Heart Masturbating with the pics and videos. Light smells of the food brought by e-mails.
„I want also to develope the project that I have started in Montemor (did you noticed that we always prefered to say Montemor than O Spaco do Tempo?”
„I miss our exhausting days in Montemor”
„thank you again for sharing your program with me, it’s really fantastic. I hope to read/perceive more of your work someday soon.”
„I still have in my bodymind the feeling of our nice moment in Montemor. So rich
and fullfilling!”

„It was hard to leave the sunshine of Montemor and the great group that had assembled there.”
„ I miss Montemor. I treasure the moments we spent togheter. What a special feeling, what a fairy tale we lived! „
„We hope you are all doing well after our wonderful time together. It’s been a month now since we’ve gathered in Montemor and we imagine many things must have happened with each one of you since then. „

Being aware of this post-experience mood even since the last days of the recidency. Trying to build some pillars, like Hansel & Grettel leaving a trail of crumbs. Not in order to find a way back but to build a bridge between past and future. Again, big pretentious words. A severed part of a fugitive body in the shape of man. A laptop, the reification of our times. Looking For Sugar Man playing on reapeat. The Good wins. The conflict between what I need and what we might need. Negotiation of the self. A delicate ballet: dealing with individuality in a collective residency. Delicacy covering an iron fist. Bubble time: the epitome of the condition of the contemporary man. How to allow another being in our bubbles? Bursts of happiness when this is happening and no one is hurt. The parallel between kids and and the dancers, the residencies as a playground. Creativity could come from a full heart, you always have to remember even you’ll be at your window, watching the park, full of sweet rage. But you’ll forget. A chicken is travelling the screen. Looking for the seeds of inspiration. Inspiration. Creativity. Tolerance. Acceptance. The burden of so many big words on the hunch of a single man.

It’s around 9, you are in the kitchen drinking coffee, smiling at the tousled faces of the others, same as yours, mumbling some words, carrying the laptop, covered in the warm collective presence like a blanket folding a body. Next day you are in another city, in another constellation, digging another project of art or life (who can tell the difference) trying to build another bodies of work. Some days you enjoy solitude, some days you enjoy the company of the friends or a warm presence on the prolonging of your body. What matters in love is not if the other loves you but how you feel in his/her/them presence. When people are recalling with a melancholic touch a lover from the past, they are nostalgic about how they were in that period of time. A report is an official crumb of your life. A little private chapter of your memories intended for a file. Writing memories it makes you feel old.
Two month from that blanket feel morning you are in your home or in another residency trying to write a report. The final report is for the artists is like the hangover for the drunk. God’s punishment for having fun time. Reckoning Day. Nobody will force you to do it, but you’ll know from the scratch that you’re gonna write and do things for some others everytime when you’re appealed for. Then you start, looking for some seeds in “our future references”: the external hard disk who embedded the visual part of our experience. You add word after word, triggering feelings and nostalgies, like a chicken ticking angleworms from humid soil.
At some point you stop writing, leave your bubble, interacting with the new constellation. When you’ll go back to writing, you’re already biased by the interaction. “Every interruption is an interaction” then you write smiling as school boy who just gave a smart ass line to the teacher.
Only then you decide to stop the so called automatic writing report. Because it ain’t one.
But appearances matter.

bow

homeless in my home

perioada asta stranie, frenetica si linistita in acelasi timp, in care nimeni nu mi-a calcat pragul cu exceptia lui rafael, cel care mi-a schimbat rezervorul de la wc.

adorm de obicei la 4-5 dimineata, dupa ce am mesterit prin casa toata ziua si aproape toata noaptea. dupa ora 3 mi se face foame atit de tare incit matele ghiortaie ca o pisica furioasa. intr-una dintre dimineti, cind am realizat ca nu are rost sa ma amagesc ca o sa adorm, m-am dus la rechinul si am cerut un cascaval pane. costa 8.5 lei si aveam doar 8, insa tipul a fost binevoitor si mi-a spus ca pot sa-i dau restul alta data. in alta noapte.

in fata liftului am gasit o tigara. mai aveam un rest de vin rosu intr-o sticla. a fost una dintre cele mai bune mese din ultima vreme.

hainele murdare de vopsea, dezordinea din casa, mincatul pe ziar imi dau iluzia de vagabond, statut care tine de vocatia umbrei mele.

azi-noapte am iesit in piata, chiar n-am mai putut sa stau in casa.
e minunat sa vezi romani fericiti

primul meu review pe airnb (pentru apartamentul din constanta):

“Jean-Rolin! have been perfect. He answered all my messages very fast. He doesn’t live at Constanta, but his father welcomed us, and he was adorable and warm ! Your place is really cool ! We liked your large terrace ! It is indeed very close to the sea, and to the center. Very convenient. We really enjoyed our (too short) time at Constanta ! Thank you again !”

trebuie sa-l traduc tatei

d88166c4_original

domestico-terapie

pe 2 noiembrie, dupa cele 2 reprezentatii din we need to talk about lorgean si incheierea ultimului proiect afcn, am zacut toata ziua. n-am fost in stare nici sa ies din casa ca sa-mi iau de mincare. m-am hranit cu piine si unt, iar seara tirziu, in loc sa beau sampanie, am prajit o jumatate de cirnat pe care l-am mincat pe ultima felie de piine.
cind ajunsesem acasa scosesem neonul de la lorgean theatre. incepind cu a doua zi am inceput sa ma apuc sa fac schimbari prin apartament. de cind l-am pus pe airbnb, am realizat ca are nevoie de un lifting.
si incepind de atunci nu m-am mai oprit. profitind ca veneau instalatorii sa-mi repare o teava din baie, le-am cerut sa mute masina de spalat in baie, in locul unui dulap in care-mi oricum hainele si nici nu tineam mare lucru.
componentele dulapului s-a risipit in toata casa (placi galbene de pal) si au adus de la sine, schimbari treptate in tot restul casei, ca intr-o opera artistica unde o interventie in contextul initial produce intr-un final alt produs.
am inceput dind cu amorsa si zugravind nisa in care se afla dulapul, unde cred ca se afla vopseaua originala de cind fusese construit blocul si nu mai vazuse lumina zilei de cel putin noua ani. azi se fac zece zile (cu exceptia ultimei duminici) de cind lucrez dupa-amiezile si noptile, pentru ca e ceva vreme de cind nu mai pot adormi mai devreme de ora 3.
am ajuns sa curat, vopsesc si bibilesc multe din colturile nestiute ale casei in care nici macar privirea mea nu va mai ajunge. intr-un fel, e ca si cum as lucra la subcontientul apartamentului.

DSCN0268

interioare delicat mobilate

simbata la ora 4 am primit un telefon in care am fost intrebat daca vreau sa particip la ceva numit 24 hours play, in cadrul festivalului national de teatru independent. nu mai erau dramaturgi disponibili si eu am fost un fel de ultima varianta, mai ales ca persoana care m-a sunat nu este pe lista mea de prieteni.
am zis da pentru ca mi-e greu sa zic nu la chestii profesionale si aveam nevoie sa umplu golul ultimelor zile si cu altceva decit cu vopseaua albastra pe care am raspindit-o prin casa.
am intirziat la tragerea la sorti pentru ca veneam de la un spectacol de dans petrecut intr-un apartament de pe magheru la care ma trezisem implicat de catre performeri in marea majoritate a secventelor.
am ajuns intr-o incapere ticsita de actori, regizori si dramaturgi agitati. m-am asezat linga un zid si am asteptat sa se linisteasca lucrurile, apoi mi-am dat seama ca asta n-o sa se intimple.
presiunea celor 24 de ore incepuse deja sa se resimta. mi-am intilnit in sfirsit echipa si ne-am dus la subscena unde ni se repartizase spatiu de repetitie. intrucit era ocupat, ne-am mutat in argentin ca sa ne familiarizam unii cu altii. era ciudat sa ma aflu la o masa cu toti oamenii aia care asteptau sa le livrez pina la 9 dimineata un text. una dintre actrite voia neaparat sa facem o comedie, tot repeta ca are nevoie ca acest proiect sa fie pentru ea o terapie.
i-am intrebat in ce roluri si situatii legate de meseria de actor nu se simt confortabil. ascultindu-i m-am decis ca vreau sa merg pe zona de discofort a vietii de actor si ca as putea sa incerc un fel de teatru documentar-terapeutic. ne-am dus acasa la una dintre actrite, alina, si am petrecut intre 15-20 de minute cu fiecare pe post de terapeut.
n-a fost usor sa-i fac sa vorbeasca despre ei insisi.
mai ales, n-a fost usor sa-i fac sa inteleaga de ce fac asta.
apoi fiecare s-a dus acasa, si-au transcris convorbirea pe care o inregistrasem si mi-au trimis-o, mai putin aceeasi actrita care voia comedie si care considera ca ceea ce a spus e boring.
cind am ajuns acasa era aproape 12 noaptea. am avut un scurt moment de panica.
a doua zi am aflat ca un dramaturg a trimis un mail gol si si-a inchis telefonul.
il inteleg.
pe la ora 3 dimineata mi-am facut cea de-a doua cafea.
mi-a luat 3 ore sa editez tot materialul si sa-l transform in text dramatic in care am integrat si cerintele proiectului, adica un personaj si replica obligatorie.
m-am culcat la ora. 6.30, dupa ce am vomitat de oboseala.
m-am dus la repetitii la ora 5, timp in care george, regizorul a lucrat cu mihai, alina, viorica si adi.
cred ca a fost foarte dificil. e fascinant sa vezi cit de greu era sa se joace pe ei insisi si cum si-au transformat propriile cuvinte intr-un rol in loc sa fie in continuare ei insisi. i-am admirat pentru ca au acceptat provocarea si si-au asumat aratarea slabiciunilor si fragilitatii. o actrita, desigur aceeasi, a amenintat pina in ultima clipa ca nu va urca pe scena, stresindu-ne pe toti. in cele din urma a urcat si toata lumea a fost foarte in regula cu conventia si cu faptul ca aveau textul cu ei. a iesit in cele din urma un spectacol despre sufletul actorului la care s-a ris, s-a aplaudat si la care s-a rezonat foarte mult, dat fiind ca in sala se aflau atit de multi actori.
cei din juriu au rezonat si ei, astfel ca interioare delicat mobilate a fost declarat cistigatorul proiectului. am primit o diploma si 3 carti de teatru, dintre care 2 despre shakespeare. regizorul si trei dintre actori plecasera acasa aasa ca pe scena, a urcat si domnisoara actrita care ne amenintase tot timpul cu plecarea si careia nu-i placea textul. de data asta a spus cat de minunat a fost sa lucreze cu noi si alte blah-blah pe care le spun oamenii in situatii in care-si inchipuie ca sint importanti. la sfirsitul galei, cind ii povesteam cuiva despre cum lucrasem, actrita a venit si mi-a smuls diploma, spunindu-mi ca ea o merita mai mult ca toti. intr-un fel, a fost co continuare fireasca a piesei despre cum sint (unii) actori.
in schimb, cu ceilalti a fost o bucurie sa lucrez si a fost fascinant sa urmaresc blocajele cu care s-au luptat. eu sint obisnuit sa fiu eu pe scena si mi se pare usor, dar in cazul lor, obisnuinta de fi intotdeauna altcineva devine o piedica spre naturalete.
pe linga carti si bucata de hirtie care a ajuns probabil, deja, pe peretele actritei, la loc de onoare, am fost anuntati ca piesa poate fi dezvoltata si pusa in scena la godot-cafe.
desigur, odata ce textul se completa, repeta si invata, spectacolul va iesi din zona performance-ului si va deveni o piesa de teatru.

Blog at WordPress.com.

Up ↑