Search

lorgean

tot ce conteaza in viata sint aparentele

Month

August 2015

mai intii apar micile semne, apoi marele semn care sa-mi usureze plecarea.

DSCN0192

Advertisements

10 ani

acum zece ani am renuntat la ultimul job permanent de jurnalist.
era la o revista mizera, monden, condusa de actuala nevasta a lui vanghelie.
acum zece ani pierdeam cea mai mare parte din banii bagati intr-un apartament luat impreuna cu prietena mea de atunci in dorobanti.
acum zece ani imi cumparam garsoniera dubla din cismigiu.
acum zece ani imi faceam un credit pentru 20 de ani, desi nu mai aveam un venit constant.
acum zece ani deveneam unul dintre primii jurnalisti freelancer.
acum zece ani m-am imbolnavit grav si aproape m-am stins pe salteaua din casa unde ma mutasem temporar.
acum zece ani nu stiam nimic despre performance art, nici macar ca exista.
nu stiam mai nimic despre nimic pentru ca imi petrecusem toti anii de dupa terminarea facultatii in redactiile unor publicatii de life-style.
acum zece ani consideram ca menirea mea e scrisul.
acum zece ani inca mai aveam atacuri de panica.
acum zece ani m-am vindecat miraculos si rapid, ajutat de prezenta mamei.
acum zece ani am plecat singur in maroc, intr-o tabara de voluntari, ca sa fiu departe de agonia de acasa.
exact acum zece ani mama se stingea in patul ei din constanta.

trei alergări cu Alex Oscar

intrucit cinesseur a fost atit de amabil incit sa-mi publice un text pe site, am sa-l reiau aici, mai ales ca acum e imbunatatit de corecturile si adnotarile lui. intimplarea face ca aici sa lucrez cu unul dintre actorii care a jucat in holy motors.

« După ce a scris o perioadă la Cahiers du Cinema, cineastul francez Leos Carax a regizat un scurtmetraj (Strangulation Blues, 1981), apoi trei ani mai târziu a realizat primul său lungmetraj, Boy Meets Girl, foarte bine primit de lumea cinema-ului. A realizat puţine filme, ultimul fiind Holy Motors (2012), la treisprezece ani după precedentul. În acest text voi încerca să conectez şi să comentez trei scene din trei filme (Boy Meets Girl, Mauvais sang, Holy Motors) în care personajul principal, jucat întotdeauna de Denis Lavant, se deplasează (se plimbă/aleargă) de-a lungul unui zid/parapet/ecran, având fundal sonor o piesă sau un zgomot de maşinărie (o sursă externă a cărei prezenţă o vedem sau am văzut-o într-un alt cadru, un sunet diegetic).
Boy Meets Girl (1984)

Plimbarea onirică
Alex se află pe stradă. Noapte. Pe umăr poartă un casetofon, ca o geantă. Din momentul când îşi pune căştile auzim muzica: When I Live My Dream. David Bowie. Înaintează de-a lungul parapetului unui pod. Cut. Vedem o femeie aşteptând pe pod, apoi un bărbat. Cei doi se strâng în braţe. Din dreapta ecranului intră Alex. Îi priveşte pe cei doi care se rotesc ca nişte manechine într-o vitrină, încremeniti într-o sărutare, o versiune mecanică a iubirii. Fade to black. Cadru pe figura ei, ochii se deschid şi par să-l recunoască pe Alex. Filmare dorsală, vedem mâna lui Alex scoţând nişte mărunţiş şi aruncându-l către cei doi. Plan frontal, apoi lateral: Alex îşi continuă drumul, cu ochii închişi, cu mâinile în faţă, înaintând orbeşte pe lângă parapet. Acesta este cadrul esenţial, referenţial. Apoi îl vedem din spate şi imaginea este juxtapusă cu picioarele lui Mireille (fata de care e îndrăgostit) dansând pe o podea neagră, presărată cu puncte albe, care sugerează un cer înstelat, imagine recurentă în diegeza filmului.

Screenshot 2014-02-01 18.13.57
Mauvais sang/Bad Blood (1986)

Fuga eliberatoare

Alex e pe trotuar, fumează. Noapte. Îl vedem din interior, printr-o vitrină. Dinăuntru se aude vocea unui crainic radio. Încep primele acorduri din Modern Love. Tot David Bowie. Urmează scena referenţială, filmată din lateral. Alex înainteaza chinuit, contorsionat, cocoşat, cu ţigara în gură. Pare forţat de un demon interior, deplasarea se consumă împotriva voinţei lui. Camera înaintează paralel. Pe fundal se văd garduri, vitrine, obloane, porţi, ziduri, în culori şterse (mult roşu stins) care arată, în prima fază, ca faldurile unei perdele. După ce trece de prima intersecţie, mersul se accelerează, transformându-se într-o fugă ce destinde şi eliberează treptat corpul. Alex sare, dansează, atinge zidurile cu mâinile. Fundalul devine neclar, sugerând viteza personajului. Mişcările-i sunt fluide, face o săritură acrobatică (în mâini) alergând tot mai repede, într-o stare extatică. Se opreşte brusc, surprinzător, aproape ca o maşină.

Screenshot 2014-02-01 18.08.30

Holy Motors (2012)
Corvoada mecanică

Oscar e într-un studio. Poartă un costum cu markere luminoase, senzori de mişcare, probabil. Dintr-un difuzor se aude o voce metalică: treadmill (rutină, muncă mecanică). După ce scoate o armă dintr-o valiză, Oscar se urcă pe o bandă de alergare aflată în dreptul unui ecran. Banda începe să se mişte încet, apoi din ce în ce mai repede. Filmare laterală. De data aceasta nu se mai aude David Bowie, ci doar un sunet puternic de maşinărie la lucru. În timp ce aleargă, Oscar trage cu puşca-mitralieră. Ecranul afişează grafică animată, arătând că nişte screensavere. Devine neclar, ca în scena din Mauvais sang. Efortul e prea mare. Oscar ţipă şi se prăbuşeşte. Vocea îl întreabă ce s-a întîmplat iar el răspunde: „I felt dizzy. A breather and then will carry on.”

Screenshot 2014-02-01 18.06.14

Acţiunea
Am descris cele trei scene pe larg pentru a ne face o idee despre momentele pe care le voi decupa din context. Dacă reducem la o singură secvenţă, primul film ne oferă un băiat/bărbat mergând cu ochii închişi pe un pod, al doilea – un personaj alergând pe un trotuar de-a lungul clădirilor iar cel de-al treilea, un personaj care se mişcă pe o bandă de alergare, în dreptul unui ecran pe care rulează animaţii.

Personaje
Alex (sau Oscar) e personajul principal. Cu excepţia lui Boy Meets Girl (deşi pare un moment oniric), nu interacţionează cu alte personaje.

Perioada zilei
În primele două filme acţiunea se petrece noaptea, în cel de-al treilea, personajul se află în interior, într-o cameră întunecată.

Sunetul
În primele două, fundalul sonor e asigurat de melodiile aceluiaşi artist, David Bowie. În cel de-al treilea, avem un sunet de maşini în funcţiune, un soi de uzină. În primul, muzica vine dintr-un casetofon, prin căşti, în cel de-al doilea, de la radio. Î cel de-al treilea nu există o sursă vizibilă.

Direcţia de deplasare
În primul film, personajul merge cu ochii în închişi de la dreapta spre stânga ecranului, în celelalte aleargă de la stânga la dreapta. În Mauvais sang frânează şi fuge în direcţia opusă (situaţie pe care o întâlnim şi într-o altă scenă din Boy Meets Girl, când Alex, după ce fură nişte viniluri dintr-un magazin, fuge spre stânga, apoi, fără niciun motiv aparent se întoarce în direcţia opusă, trecând din nou prin faţa magazinului. Această mişcare haotică are ceva din exuberanţa puilor de animale care aleargă cu uşurinţă dintr-un punct într-altul.

Onomastică
În primele două filme personajul se numeşte Alex, în cel de-al treilea, Oscar. Ambele sunt prenumele reale ale lui Leos Carax (numele în sine fiind o combinaţie între cele două, n.m.)

Scenografie
În primul caz, deplasarea se face prin faţa unui parapet/unei balustrade de piatră, în al doilea, prin faţa unor clădiri iar în ultimul, prin faţa unui ecran. Avem un pod (un arc clasic), o stradă (trotuar), un studio – trei spaţii de tranziţie.

Cadrare
În primul film, până la secvenţa analizată avem o multitudine de încadrări, dar toate cele trei secvenţe alese sunt pan-uri laterale, urmate de plan detaliu pe alte părţi ale corpului sau pe decorul din spatele personajului. Rezumând, în toate cele trei secvenţe apare un personaj masculin care aleargă de-a lungul unui zid/gard/perete. Personajul se află între zid şi cameră, ca un fluture într-un insectar privit prin lentila camerei. Pleacă din punctul A spre B iar la sfârşitul acestei călătorii nu mai este aceeaşi persoană (oricât de scurtă ar fi secvenţa).

Interpretare
În Boys Meets Girl avem o secvenţă cu valenţe onirice, intertextualitatea construită fiind semnalată prin piesa lui David Bowie, I Live When I Dream. Ochii închişi ai lui Alex, alternarea cu momentele de dans ale lui Mirreile, cuplul mecanic demn de dispreţuit de un fanatic al dragostei, fac din acest drum un trip oniric. Alex nu e încă îndrăgostit (e proaspăt înşelat de fosta iubită), dar după această călătorie, în care descoperim concepţia lui idealizată despre dragoste, e pregătit să fie. În Mauvais sang, Alex porneşte dintr-o postură imobilă (fumând în faţa vitrinei). Trăirile lui sunt vizibile în corpul care porneşte chinuit, timorat, împotrivindu-se, pentru a se elibera în timpul fugii, devenind aproape o maşină de alergat (are chiar câteva convulsii ce sugerează un motor înecându-se). Sentimentele sunt reflectate prin corp. Îi plac filmele mute. La sfârşitul secvenţei, Alex nu mai are îndoieli: iubeşte.

În Holy Motors (o posibilă interpretare a titlului ar putea fi aceea de metaforă pentru actori, motoare vii pentru personajele de celuloid), Oscar (un Alex îmbătrînit şi uzat, dar încă extrem de performant fizic) este un actor într-o lume a filmului mult diferită de cea în care şi-a început cariera. Performează pentru o audienţă invizibilă, în faţa unor camere invizibile (care e profilmicul în faţa acestor camere, lumea întreagă?). În scena din studioul 3D devine un personaj anonim într-un cadru construit să trimită la scena iconică din Mauvais sang (iar costumul negru, cu markere albe, pare o trimitere la cerul şi podeaua din Boy Meets Girl). Nu avem muzică (deşi s-ar fi potrivit ceva tehno) pentru că trebuie să auzim maşina mergând. Maşina, mai exact maşinăria (ca în Metropolisul lui Fritz Lang), adică Noul Cinema care a înghiţit complet realitatea prin ecranele sale. Iar personajul Oscar nu mai rezistă, se poticneşte şi cade.

În Holy Motors, alergarea nu mai are rol de transformare (oricum, este o simbolică alergare pe loc, o iluzie a deplasării) pentru că insul este deja transformat. Oscar e pixelizat astfel ca mişcările lui să fie folosite pentru un personaj al unui joc de computer sau al unui film de acţiune. E integrat în maşinăria infernală a Cinema-ului contemporan. Alergarea e dez-legată de dragoste. Oscar e un individ golit de sentimente, primind în locul lor inidcaţii şi semnificaţii (de la regizor, de la actor, de la fiecare spectator). La nivelul acţiunii primeşte un bonus. Nu e sentimental, este erotic. Se va ridica de pe podeaua unde îl azvirlise banda pentru a întîlni o femeie purtând acelaşi tip de costum înstelat cu care construieşte (e verbul cel mai potrivit) un act sexual (uimitor de frumos şi eroic) care începe în studio şi se termină pe un ecran.

Unul dintre ecranele de care suntem cu toţii înconjuraţi. Dacă în primele sale filme Carax cultivă o nostalgie pentru vârsta inocentă a cinematografului (personajul Alex/Oscar e înzestrat cu calităţi de mim şi o plasticitate corporală impresionantă), în Holy Motors, perioada mută este deja plasată la fundul sticlei subconştientului, invazia digitală ameninţînd să transforme în desuet şi cinema-ul devenit clasic, în care s-au născut şi Alex şi Oscar şi Leos Carax şi Denis Lavant şi, deocamdată, chiar şi spectatorul actual.
Aşa cum remarcă Phil Powrie, în filmele lui Carax (în principal în primele două) acesta se slujeşte de instrumente poetice în detrimentul celor narative. Un bărbat mergînd de-a lungul unui zid este o metaforă vizuală pe care regizorul francez o foloseşte şi o refoloseşte, exprimînd de fiecare dată altceva şi în acelaşi timp acelaşi lucru, care ţine de universul său interior. Este versul său preferat căruia îi schimbă câte un cuvânt sau topica şi care, de-a lungul timpului, se îmbogăţeşte cu noi sensuri, interacţionând cu precedentele şi, inevitabil, modificându-le. Sunt nerăbdător să văd secvenţa asemănătoare din următorul lui film şi sper să nu aştept alţi 13 ani că să-i caut interpretări, la fel de subiective precum ale celorlalţi.

ochelari de cal

am pierdut doua perechi de ochelari in venetia, ultima oara in iunie, penultima oara in aprilie. o pereche mi s-a stricat acum doi ani, cind am venit aici prima oara.
asa ca azi mi-am cumparat ochelari de soare cu rama rosie de plastic, ca fostul chitarist de la faith no more.
pentru 5 euro, pot sa-i pierd oricind.

poate ca una dintre capodoperele artsocking-ului va ramine pavilionul sloveniei, care este un fel de work in progress. in iunie am incercat sa las o soseta, dar a fost vazuta de unul dintre performeri sau custozi si a disparut inainte sa o fotografiez.
de data asta, incurajat de succesul de la pavilionul chile, unde se afla doua proiectoare in continua miscare, asa ca era dificil sa pun soseta intr-un loc care sa contina cit ce cit lumina si sa aiba un pic de sens, m-am dus catre scara pe care se afla o domnisoara care picta, am lasat obiectul preferat pe una dintre trepte, am facut rapid doua poze, insa mi-am permis sa schimb distanta si am sters-o fredonind.
catre pavilionul albaniei, unde am infipt soseta in gura unui casalot vinat de marina albaneza in anii 70, dupa ce au crezut ca este submarin occidental.

DSCN0317

ca’raibi & artsocking

stind in bucatarie, alaturi de cele trei fete care locuiesc acum in ca’raibi (ca e o particula folosita des in venetia, o contractie de la casa, in acest caz fiind utilizata ironic), sint inca strabatut de un puternic sentiment de irealitate. sporovaitul lor in italiana, risetele, cintatul, exclamatiile (fantastico!) ma propulseaza intr-un reality show intitulat “italian life-style”.
alaltaieri am mers la lido cu colegele de la galeria icr. intrucit am ajuns tirziu, am stat pina s-a inserat. cum nu sint un animal marin care tinjeste trei anotimpuri dupa scaldat, am facut o singura baie. in rest am stat tolanit pe cearsaf si, in mod curios, nu m-am plictisit. poate pentru ca, probabil, am facut niste fotografii cu inalt continut artistic. la intoarcere se stirnise un pic de agitatie pe mare. pontonul tresalta, soarele se stingea, era ceva exciting in aer. drumul pina spre casa a fost magic, venetia in amurg intr-un vaporetto care tresalta sub valurile care ne stropeau fara violenta, ca niste labe de leu care ating usor, doar ca sa nu uiti ca in spatele pernutelor sint ghiarele taioase.
dupa o vizita neasteptata, ieri m-am trezit obosit si incapabil sa ma concentrez. am vizitat doua pozitii, cele mai apropiate de santa margherita si m-am intors sa ma culc.
consider ca somnul la prinz, urmat de cea de-a doua cafea a zilei, e unul dintre marile cadouri ale vietii. cu sacosa plina de sosete, inclusiv una speciala, cu valoare sentimentala, am iesit mai tirziu, decis sa bifez cit mai multe de pavilioane. la cel al thailandei n-am putut sa fac nimic, era prea plin de lume (se afla situat in incinta unui bar) si nici nu ma atragea foarte tare. cel al belarusului se afla intr-o incapere mica, cam cit living-room-ul meu din shipot (daca acesta nu s-o fi micsorat intre timp). inauntru se afla citeva desk-top-uri cu cinci cataloage cu printuri. un sistem digital in care te inscrii iti permite sa dai feedback la ce ai vazut. cataloagele contin fotografii din regiunea belarusului facute de rusi si de germani in perioada primului razboi mondial. am petrecut inauntru aproape jumatate de ora, incercind sa prind momentul in care sa las soseta intre pagini, ca un semn de carte.
ma intreb daca a fost gasita de custode sau de urmatorul vizitator care a a crezut ca apartinuse vreunui combatant german. am iesit de acolo foarte incintat de mine insumi, asa ca am zburat spre pavilionul noii zeelande. de acolo am trecut la andorra si, in drum spre casa am agatat o soseta de candelabrul din palazzo unde se efla o expozitie de sean sully.

curb your enthusiasm – ommen version

dupa o intilnire in care imi luasem laptopul ca sa mai imi arunc ochii pe net, am constatat ca nu imi mai gasesc castile. o zi mai tirziu am vazut-o pe domnisoara care se ocupa de curatenie dind cu matura in timp ce asculta muzica la niste casti f asemanatoare cu ale mele.
intrucit domnisoara avea un handicap fizic f evident, m-am sfiit sa ma duc la ea ca sa o intreb daca sint castile ei sau le-a gasit pe undeva in cladire.
in ultima zi le-am gasit sub pat.
m-am bucurat ca nu am fost stare sa vorbesc cu fata cu handicap.
in prima zi din venetia le-a ros pisica.

uno giorno italiano

in acest moment stau intr-o incapere lunga cit palierul meu de bloc din bucuresti, care a devenit noul meu living-room.
e ora 12.00, dintr-una din multele biserici din jur se aud dangate de clopot.
pe geam patrund, zi si noapte glasuri de turisti. sint inevitabile, irefutabile.
uneori par ca suna din casa.
de ieri seara am inceput sa revin cu picioarele pe pamint, un fel de a spune nu foarte potrivit pentru un oras imbibat de apa. pisoiul mina alearga se joaca in jurul meu. sint singur acasa, francesca si giulia sint la lucru, iar veronica e plecata pentru doua saptamini. giorgio e plecat undeva in munti unde lucreaza din luna mai pentru un artist. ascult adriano celentano, incercind sa-mi deprind urechea mai usor cu limba italiana.
imi place adriano celentano.
in jumatate de ora voi pleca spre arsenale unde performez pentru dora garcia si-mi voi lasa sosete in pavilioanele pe care le-am ratat pina acum. ca sa ajung acolo iau vaporetto nr 6, care merge direct in giardini.
acum citeva zile, tremurind de frig in camera din ommen, acest text mi s-ar fi parut o utopie.
DSCN0156

carti & filme – iulie 2015

Carti

1. patti smith – just kids
2. arsa de vie – suad
3. orasul de aur si argint – kenize mourad
4. cararea pierduta – alain Fournier

Filme

1. il deserto dei tartari (zurlini, 1976)
2. are you here (mathew weiner, 2013)
3. il cristo proibito (curzio malaparte, 1951)
4. serafino (pietro germi, 1958)
5. boyhood (linklater, 2014)
6. giallo a venezia (mario landi, 1979)
7. the cobbler (tom mccarthy, 2014)
8. il giardino dei finzi-contini (vittorio de sica, 1970)
9. walhalla rising (nicolas winding refn, 2009)

Blog at WordPress.com.

Up ↑