A single-serve soup packet, a little bottle with the smell of childhood, a little toy gun. – These objects related to solitude were brought by the audience to the first shows of Home Alone by researcher and artist Jean-Lorin Sterian at lorgean theatre, the only living-room theater from Romania. At the end of the performances, they were kindly asked to tell their stories. At the entrance, the audience symbolically received a receipt with the words »value of the loneliness object« written on it. more here

Piesa de teatru incepe atunci cand te suna cineva. Afli adresa, data si ora la care trebuie sa fii acolo. Urci cu liftul dupa ce ai primit un bilet la schimb pentru obiectul pe care l-ai adus si care pentru tine simbolizeaza singuratatea.

Apoi te asezi pe jos printre niste oameni pe care nu ii cunosti, pe intuneric. Lorin pune muzica si urmeaza un monolog. Cativa oameni se aseaza pe un scaun in fata ta si spun niste lucruri. Vorbesc intr-o limba colocviala, teatralitatea e diferita de la unul la altul. Se povestesc lucruri, se citesc conversatii de messenger, ai senzatia ca totul face parte din piesa. Si ezitarile si accidentele, pana si veioza din spatele scaunului de lemn care e singura lumina din camera.

La final trebuie sa zici si tu ceva. Ai adus un obiect de acasa si acum trebuie sa spui de ce e legat de ideea de singuratate. Fara sa vrei, faci o confesiune, esti ascultat si asculti pe altii. Peste cateva zile Lorin iti va scrie cerandu-ti sa ii trimiti un mic text cu povestea obiectului tau, amandoua urmand sa fie integrate intr-o expozitie.

O serie de reprezentatii ale unui teatru de apartament si o expozitie de obiecte pot fi de fapt un experiment social. Daca simpla ta prezenta in public face parte dintr-un scenariu prestabilit care te va transforma la un moment dat in participant la reprezentatie, inseamna ca exista un cadru conceptual in care fara sa vrei ai fost prins.

Esti victima unui creator de situatii care te va face, fara sa vrei, sa intelegi ca orice comportament cotidian poate fi vazut ca teatru. Iar odata ce vei privi obiectele si vei citi textele din expozitie vei zambi poate, pentru ca singuratatea nu e de fapt asa neagra cum ne pare tuturor in momentele in care suntem vulnerabili.

A te simti singur devine atunci a fi singur fara o incarcatura negativa. Si poate ca atunci piesa ia sfarsit, implinindu-si functia terapeutica.

Mircea Nicolae

Vernisaj – 28 Aprilie 2009