Search

lorgean

tot ce conteaza in viata sint aparentele

Month

May 2014

in miezul substantei – 3 –

Intilnirea din noaptea trecuta trezise in mine sentimente pe care le credeam vesnic amortite. Am ales o coala portocalie si am scris urmatoarea scrisoare:

Draga Ema,

Intilnirea noastra surprinzatoare din noaptea trecuta mi-a trezit amintiri dulci. Mi-ar face mare placere sa ne revedem. Daca si tu simti acelasi lucru vino miercuri in fata papetariei de pe insula Tonneau.
Varul tau, Ed.

Am privit citeva clipe foaia de hirtie. Pentru scrisori de afaceri foloseam coli albastre, petitiile lunare catre Ministru obisnuiam sa le scriu pe coli de culoarea blanii de vasilisc, dar ciornele erau intotdeauna albe. Pe birou aveam o calimara de forma unui mar in care se afla aproape jumatate de litru de cerneala neagra adusa tocmai din Antilele Daneze, numite asa fiindca apartinusera, intre anii 1845-1848 regatului Danemarcei. Acolo traia o specie de molusca din care se prepara aceasta cerneala, mai scumpa si mai rara decit purpura.
Nu-mi placea cum suna sfirsitul. Am rescris misiva si am semnat: Varul tau, Eduard. Suna mai bine.
In fata casei se afla Peter, pustiul pe care-l foloseam la mici servicii pentru care il rasplateam la fiecare sfirsit de saptamina invatindu-l, printre altele, sa plinga si sa rida. Se nascuse idiot, incapabil sa aiba vreun sentiment si parintii il virisera intr-un asezamint de alienati care-l timpisera si mai tare. Dupa ce murisera, fusese luat de bunici si, alaturi de ei, incepuse sa-si revina. Batrinul Lebovski, descendent al unei vechi familii de nobili polonezi, mi-l incredintase cu lacrimi in ochi.
– Imi doresc sa plinga la moartea mea, imi marturisise. Atunci va fi si el om.
Peter avea niste abilitati speciale. De exemplu, distingea fara gres marcile scumpe de tutun, whiskey si parfumuri de cele ordinare. Gusturi aristocrate. Narile ii frematau de cite ori auzea tropaitul unui cal, chiar daca era doar o mirtoaga ce tragea caruta cu vechituri a vreunui negustor. In singele lui ingrosat alergau caii de cursa ai stramosilor.
Se facuse destul de tirziu. Auzind ca sunt oarecum priceput in relatiile cu oamenii (lucrarea mea despre primatele din Novorbitc facuse ceva vilva si alte cercuri decit in cele stiintifice), mi se incredintase misiunea sa conduc un membru al unei societati culturale stravechi in laboratoarele noastre de substanta. M-am opus fara sa realizez prea bine de ce acestei intruziuni. Hermetismul e cea mai buna aparare in fata curiosilor, i-am spus lui Adler, cel care-mi adusese cutiuta cu mesajul si fotografia nedoritului vizitator. Folosisera calea obisnuita, cutiuta era din lemn alb ceea ce insemna ca nu trebuia sa iau nici o precautie deosebita. Adler nu stia oricum despre ce era vorba, dar imi placea sa-l incint cu vorbe mestesugite si sa-i dau ametitoarea senzatie ca e una din rotitele ce invirtesc mecanismul universului. Isi scuturase buimac capul si gemuse pretentios.

Advertisements

in miezul substantei – 2 –

Am cautat sertarul in care tin tot felul de nimicuri si am dat peste carcasa unei broaste-testoase pe care am primit-o cind am intrat in clasa a doua. Pe ea fusese scrijelit cu briceagul Ema si am revazut ziua aceea pe care memoria o pastrase intr-o cuta, daruindu-mi-o abia acum.
In jurul meu se strinsesera o sumedenie de rude care-mi laudau tunica neagra si pantalonii cu dunga cu care aveam sa ma prezint in fata invatatoarei. Cu un an in urma avusesem exact aceleasi haine si primisem aceleasi aprecieri magulitoare care nu conteaza deloc pentru un pusti. O matusa pe nume Martha isi tot repezea mina prin parul meu, nivelindu-l ca pe un boschete de gradina. Nici de ea nu mai stiu nimic, unde naiba am fost in ultimii ani ? Mama imi pregatise un buchet urias de flori pe care trebuia sa-l car pina la scoala. Nu-mi placea sa dau flori invatatoarei. Daca mama voia sa i le daruiasca, de ce n-o facea personal ?
Toata zarva din jurul meu ma irita si abia asteptam sa ajung la scoala, sa ma intilnesc cu vechii mei colegi, Ulan si Milut. M-am smuls din paienjenisul de miini care ma aranjau, ma mingiiau, ma zgiriau si am fugit in strada. La primul colt a aparut ea si am uitat instantaneu de rudele dragastoase ce-mi pocisera infatisarea. Avea o rochita alba care-i venea minunat, sosete albe lungi si ascundea ceva la spate. Dupa ce ne-am sarutat pe obraji, mi-a intins carapacea, explicindu-mi cu seriozitate ca broasca dinauntru a fugit ca sa traiasca in alta casa.

in miezul substantei – 1 –

acum o luna-doua am dat peste un text scris cindva. dupa stil, pare din perioada de dinainte de a ma angaja, cind aveam inca o candoare pe care am cam pierdut-o prin redactii.
daca tot am de gind sa-mi recitesc jurnalele scrise intre 15 – 35 de ani, daca tot blogul este un depozit al trecutului, prezentului si viitorului, poate ca aceasta proza, despre care nu am nicio amintire, nici macar in privinta finalului ei, isi are locul aici. am sa o citesc si corectez pe masura ce postez cite un fragment.

ÎN MIEZUL SUBSTANTEI

Stind in pat, mincind pricomigdale, mi-am adus aminte ca, in anii copilariei, nutrisem pentru Ema o dragoste care intrecea micile iubiri intre verisori, atit de raspindite in familiile burgheze. La zece ani, Ema devenise tot universul meu. Se pare ca dragostea mea era impartasita, dat fiind sumedenia de cadouri care ni le faceam. O parte din ele le mai am inca in cele citeva valize care se afla sub sacii de zahar vanilat din pod. Sufeream cumplit de cite ori tatal meu si sora lui, mama Emei, nesuferindu-se prea tare, se certau din motive pe care nu cautam sa le pricep. Din cauza acestor diferende eram tinuti despartiti cite-o saptamina, timp in care imi spoream colectia de pitici. Cind ne regaseam, ne sarutam emotionati pe obraz apoi ne duceam in spatele casei si construiam inca o camera la ceea ce ar fi urmat sa fie casa noastra. Ajunsesem la 45 de incaperi, zugravite in toate culorile, unele fiind inventate de noi. Foloseam materiale usoare, ca pluta si alanina, care se gasea din belsug in regiunea noastra. Munca aceasta in comun ne apropiase mult. Tin minte capusorul ei brunet, fata mica care amintea de a cea a unei marmote, privind serios micul ciocan de lemn pe care-l repezea inspre gramajoarele de alanina, turtindu-le ca pe niste clatite. Ne odihneam tinindu-ne de mina, privind cerul prin cioburi de sticla si fredonind “…”.

Din amintirile copilariei extrag doar cadre voalate. Ne vad inconjurati de copii-magarus care alergau chiuind in jurul meu, iar o femeie grasa ne admonesta aratindu-ne un polonic urias cu care mesteca adesea intr-un cazan cu gem. Am sa va dezarticulez pe toti, urla ea. Nu-mi pot aduce aminte deloc la ce virsta nu m-am mai vazut cu Ema, din ce cauza drumurile noastre s-au despartit.

simona vs mihai vs lorin

de mai bine de o saptamina lucrez la Iluzia Comica, o publicatie care tine de FestCo, festivalul de la teatrul de comedie. e primul meu job pe anul asta. printre altele, am facut un interviu cu simona tache si mihai radu. anul trecut (sau anul asta) au scos o carte numita “Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut” pe care au prezentat-o duminica. pe mihai nu-l cunosc, dar pe simona o stiu de foarte mult, din vremea in care eu prezentam carti in reviste glossy si ea era pr la humanitas.

1. Se zvonește ca semnăturile voastre sunt pseudonime. Cine sunteți de fapt?
Simona: Nu pot să spun cine sunt eu decât pe foarte mulți bani, da’ pot să spun, pe gratis, cine e Mihai Radu. Mihai Radu nu e Mihai Radu, ci un băiat pe care îl cheamă, de fapt, Radu Mihai, da’ s-a ascuns sub un alt nume, ca să nu mai poată fi identificat nici de mama lui.
Mihai: Simona, mă faci să spun cine e Mădălina. Cum să zic, dar, la fel cum eu mai sînt și Dan, la fel e și Simona Mădălina. Mult timp mi s-a părut foarte haios, inexplicabil, să o strig Mădălina. Mi se pare că nu i se potrivește într-un fel amuzant.

2. Care e personajul despre care ați scris cel mai des de-a lungul timpului? De ce?
Simona: România e personajul despre care am scris cel mai mult. De ce? Ca să nu mor de nervi, îți dai seama. Până la urmă, e mai bine-așa decât să le dai în cap la oameni pe stradă, nu?
Mihai: Cred că Băsescu. Disprețuiesc tot ce înseamnă individul ăsta și tot ce înseamnă omul politic de azi. Cîteodată, am accese de personalitate, intime, ce-i drept, în care mă consider un băiat deștept, dar apoi îmi amintesc că mă las condus de acești furăcioși inculți, și-mi spun, cu toată sinceritatea, că sînt un bou.

3. Care dintre voi folosește mai multe diacritice? De ce?
Simona: Eu folosesc, în medie, cam 600 de grame pe zi. Depinde de zi. În alea mai reci, folosesc mai multe, în alea mai calde, pot să nu folosesc deloc. Au fost ierni în care am ajuns și la 1 kil de diacritice pe zi. Mă tot gândesc ce-o să fac, când se va termina rezerva de diacritice a planetei. Cică prin 2060, o să mai avem doar ș-uri și ă-uri, restul, pa.
Mihai: Eu folosesc doar așa, cîte un vîrf de cuțit, pentru gust. Odată am scăpat un pumn de diacritice într-o ciorbă, vai, a fost groaznic… A trebuit s-o arunc.

Simona întreabă, Mihai răspunde:
1. Când ai gătit ultima oară și ce? Cum a fost? Descrie-mi experiența.
Mihai: A fost acum vreun an, un an jumate, am luat carne de vită și legume – ardei, roșii, ceapă. Le-am tăiat pe toate cam de aceeași mărime și le-am pus într-o tigaie cu puțin ulei. Cînd a fost gata, carnea băltea într-un mucus violet… După vreo oră, s-a întors familia de la plimbare. Peste încă o oră, cînd soseau două pizze, eu terminam de mîncat toată chestia aia și mă simțeam un om împlinit.

2. Cum ar arăta viața ta dacă ar fi așa cum ți-ai imaginat-o înainte să te prinzi că o să iei țeapă?
Mihai: Viața mea ar fi în altă parte. Într-o Românie mai puțin enervantă pentru mine și pentru prietenii noștri.
3. Ce mai face echipa ta de suflet moartă, Universitatea Craiova, a cărei emblemă ți-ai tatuat-o pe mână?
Mihai: Acu’ îi fac de 3 luni. Oricum, ideea e că, de cînd a răposat, nu mă mai dezamăgește. Și să se mai consemneze că vom lua campionatul. Nu, nu știu cînd, dar îl vom lua, cîndva în timpul acestei vieți, și-atunci voi fi acolo, pe Ion Oblemenco, cîntînd “De bucurie, rar avurăm parte,/ În unele duminici pe la nunți…”

Mihai întreabă, Simona răspunde:
1. Acum, că ai sugrumat Jurnalu’ din Cațavencii, cu ce sentiment ai rămas față de Eba?
Simona: Depinde de EBĂ. Aia pe care o contruisem eu, în capul meu, era aproape adorabilă, în prostia ei, de cele mai multe ori candidă. De ea îmi este dor, uneori. Cea reală, care întruchipează prostia agresivă și tupeul fără limite, îmi trezește alte sentimente și deja nu mi se mai pare nici măcar amuzantă.
2. Îți mai amintești care a fost primul text de umor pe care l-ai scris? (Lăsăm la o parte lucrările de control la Fizică, alea în care nu am învățat.)
Simona: Cred că era ceva cu niște copii care aveau o umbreluță cu urechi de pisicuță. Sau despre niște pisicuțe care aveau umbreluță cu urechi de copil. Sau despre o umbreluță care avea o pisicuță cu… Mă rog, ceva pe-acolo.
3. Va fi bine?
Simona: Va fi nu bine, ci foarte, foarte bine. Nu putem noi să ducem cât bine o să fie, va trebui să mai scăpăm de o parte din el.

Sfatul către tinerii și vârstnicii creatori de umor
Umorul căznit, metafora scremută, gluma sleită. Când se nasc? Unde se duc? Cum le evităm?
Răspuns comun: Se nasc de obicei în județul Vaslui, din părinți alcoolici. Mda, deci ți-am arătat cum se întîmplă… Acum pe bune, umorul căznit se naște din cei care s-au născut fără umor, dar care vor neapărat să rămînă borțoși cu glume. Și iese o prostie.

victime colaterale

o fotografie din seria asta a avut un pic de succes pe facebook, asa ca m-am gindit ca si-ar avea loc si aici.
in ultimii trei ani am tot facut ceva fotografii care ar putea genera o mica expozitie, desigur, de apartament.

DSCN4148

o zi din 2012 in satul cartilor

exact acum doi ani urcam intr-o masinuta condusa de aime, cel care conducea activitatea de la villa marguerite yourcenar si paraseam domeniul in care incepusem sa ne cam plictisim. am mers cam o ora si jumatate pina am ajuns intr-un sat care arata ca din filmul “le parapluies de cherbourg”.
in perioada aia aveam un fel de atacuri de panica din cauza unei ipohondrii puternice, insa ajuns acolo am reusit sa ma simt bine. de la brinzeturi, de la salamurile uscate, de la faptul ca mai ieseam din casa, insa in principal de la bere. era o cafenea-bistro-restaurant, veche de vreo 200 de ani, in care erau strinsi domni si doamne din sat. domni si doamne care vazusera si ascultasera de-a lungul timpului zeci de scriitori fiindca in satul ala (supranumit village du livre) se petreceau mai multe lansari de carte decit in orase mari. am povestit si eu un pic despre romania, in engleza, iar aime traducea, ceea ce-mi dadea timp ca sa gindesc ceea ce spun.
daca decupez ziua aia, ramine ca dira luminoasa prin oblon.
per total, desi in rezidenta aveam toate conditiile, m-am simtit groaznic. singura mea alinare erau discutiile cu stephanie, care si ea avea probleme cu tiroida. dupa rezidenta, am mai stat o saptamina in paris si m-am dus la endocrinologul ei, intilnire care mi-a mai stins din anxietate. cind am ajuns in romania, pe teren stabil, aproape ca imi revenisem. o luna mai tirziu in viena, la danceweb, uitasem complet de terorile mintii. au fost doua extreme in 2012, rezidenta de scriitor si cea pe dans.

afiche

tabloul gol

azi am jucat pentru a treia oara in tabloul de ionesco.
e un rolisor, la sfirsitul piesei, pentru care stau 45 de minute in culise si ma uit (sau doar ii aud pe ceilalti).
in seara asta au fost doi spectatori in sala teatrului mignon.
s-a jucat insa frumos, ca si cum n-ar fi contat sirurile de scaune goale.
pentru mine e doar o joaca, ceilalti erau foarte tristi.
pe buna dreptate.

1596626_701321163268256_1069285272_o

divort

angst si carrefour s-au despartit. publicul a citit un comunicat de presa in care se anunta (adica domnul angst anunta) ca ale lui 22 de magazine ies din franciza carrefour. trecind pe linga dezamagirea personala in fata acestui mariaj care, ca orice dragoste care se respecta) a durat mai putin de trei ani, n-am putut remarca lunea asta rafturile goale ale supermarketului si rapiditatea angajatilor in uniforme vinetii care inlaturau orice urma a doamnei carrefour. ce bine ca n-au avut copii!

poate ca o sa tin minte daca scriu aici:
“orice actiune devine poveste atunci cind ceva o impiedica sa se indrepte direct spre propria concluzie.”
eugenio barba

Blog at WordPress.com.

Up ↑