Search

lorgean

tot ce conteaza in viata sint aparentele

Month

June 2016

o zi la Solitude

Dear Friends,

This whole time while being at the Solitude Rugile me and Vaiva were contemplating the dinner happening.

Rugile and Vaiva will stay a bit longer but me Mantas and the gang will be going on Thursday evening – so tonight is the last chance for us to do it and say thank you and goodbye 🐿

on the menu is:

cold beetroot soup
with hot potatoes

It’s a super traditional Lithuanian summer meal – pink coloured and very light also vegetarian though includes egg and dairy. We will try to make enough for everyone but let us confirm how it is going..?

13592553_10153664360266500_4959521220045781027_n

Below is the schedule for the whole evening:

7pm football
8.30 / 9pm dinner
firefly watching expedition

Yours forever
Rugile Vaiva Lina

image4

ela (2)

Ne vedeam aproape zilnic, ca și cum am fi locuit în aceeași casă. Mi-am închipuit că mi-a pus un cip care mă localizează oriunde aș merge. Dacă aș fi avut mai mult respect pentru mine, mi-ș fi gîndit că e un spion al unei organizații secrete care vede în mine un potențial salvator al lumii.

În ziua în care jucasem tenis de masa de dimineața pînă seara și uitasem că există un oraș în afara parcului am dat din nou peste ea. Fără să-mi dau seama ce fac, m-am trezit că o întreb:

  • Nu vrei să ieșim la o cafea?

N-a părut prea surprinsă, dar nici n-am simțit că dă pe dinafară de bucurie.

Dar a dat din cap.

Am ales să mergem în localul cu clătite de la una dintre intrările din Mauerpark. Era un loc colorat și vesel in care-i duceam pe toți prietenii din țară care veniseră să mă viziteze. Îi mai plimbam la turnul de televiziune, pe Unter den Linden, la poarta Brandenburg si la Sony Center si dadeam o tură de Ring.

N-am descoperit nicio cunoștință comună despre care să vorbim, n-am fost în stare să-i povestesc nicio experiență care să-i trezească interesul. La orice întrebare a răspuns doar prin da sau nu. Am sfîrșit prin a privi amîndoi pe fereastră, ca un cuplu în care s-au consumat de mult toate cuvintele. Cînd ne-am ridicat de la masă n-am simțit nevoia să-mi iau la revedere. Am rămas în Mauerpark, hoinărind fără țintă pînă am dat de niște tipi care filmau un videoclip. Erau îmbrăcați caraghios, vetust, cu haine militare de epocă și peruci. Mai tîrziu am aflat că era vorba de un muzician care-și spunea Bonaparte. Avusese un hit minor intitulat Too Much. M-am gîndit că dacă ar fi fost cu mine mi-ar fi plăcut să comentăm ridicolul băieților care se scălîmbăiau în fel și chip în fața camerei.

Întîlnirea a îndepărtat-o pentru o vreme de pe urmele mele. Începusem să-i simt lipsa, mai ales de cînd iubita mea, care rămăsese în țară, mi-a trimis un mail în care m-a anunțat că nu va mai veni să mă viziteze și că voi rămîne pentru totdeauna un om special în viața ei.

IMG_1552

Vara s-a scurs încet, cu ploi dese care mă consolau pentru timpul petrecut în casă, partide lungi de tenis de masa și plimbări pe podul care ducea spre Aldi de unde priveam trenurile în care nu-mi doream să mă aflu.

Într-o după-amiază am zărit pe un stîlp un afiș care anunțau un mic festival unde urmau să cînte și IAMX, care devenise recent una dintre formațiile preferate. Concertul erau chiar în seara respectivă. Cap de afiș erau Editors. N-am stat pe gînduri și am luat metroul pînă la Zitadelle, în Spandau, unde nu mai fusesem niciodată. După numărul celor care mergeau în aceeași direcție, părea să fie un festival destul de popular. În momentul acela îmi plăcea mulțimea. Am băut bere după bere. Fredonam After Every Party I Die cînd am văzut-o puțin mai în fața, pe dreapta. M-am dus la ea.

  • Ce faci, mă urmărești? a întrebat.

Am rîs.

  • În niciun caz.
  • Atunci ce cauți aici?
  • Îmi plac IAMX.
  • Ei, și mie. Tschuess!

S-a întors și a dispărut în mulțime. Între concerte mi-am cumpărat un wurst si încă o bere. Nu erau mese sau bănci, așa că m-am așezat lîngă un copac. Sub el am descoperit o pătură de picnic care părea să nu aparțină nimănui. Una dintre fețe era dintr-un fel de fîș gros, impermeabil. Cînd au început Editors, care îmi plăceau de multă vreme. m-am uitat în jur, apoi am luat-o cu mine. Pe …ela n-am mai văzut-o.

După două săptămîni, a apărut din nou. O data pe Kastanien Alee, altă data în metrou, la cîrciuma unde se juca tenis de masa prin rotație, la Fernsehturm unde făceam fotografii pentru un proiect pe care nu l-am expus niciodată, de două ori chiar pe strada pe care locuiam. Ca de fiecare dată, era singură, cu un aer absent, nepărînd vreodată că așteaptă pe cineva. Nu mai făceam niciun efort să luăm act de prezența celuilalt. Vremea se încălzise și începuse să poarte fuste. Avea picioare subțiri, care mi se păreau, nu știu de ce, ușor înduioșătoare.

O data pe lună, Anja gătea o oală mare de supă și-și chema prietenii la cină. Mă invitaseră și pe mine. Îmi făcuse plăcere să-i revăd, pe ea și pe Stefan, primii mei colegi de apartament din Berlin. Fosta mea camera era acum plină de mobila colorată a unei fete pe nume Jutta, o blondă dolofană și volubilă care lucra în designul de confecții.  Cîtă vreme stătusem acolo nu avusesem decît o saltea, o masa și un scaun. Și o săbiuță gonflabilă, pe care o folosisem drept pernă.

Mi s-a alăturat la ieșirea din metrou, în dreptul chioșcului unde îmi petreceam uneori serile mîncînd un kebab de trei euro. Naturalețea cu care prilejuia întîlnirile noastre încă mă tulbura. Am privit cu fascinație cum mă urma ca și cum nu aș fi existat. Nu ne-am spus nimic până am intrat în curtea blocului. În dreptul rastelului de biciclete s-a uitat în sus, apoi vag spre mine, evitînd să mă privească în ochi.

  • Scara D, am spus. La trei.

A luat-o înainte. Deși subțiri, avea picioare mai bune ca ale mele. Am găsit-o trecîndu-și palma pe suprafața ușii, ca și cum ar fi scanat-o. S-a strecurat în casă ca o pisică. După ce am încuiat ușa cu grijă, ca și cum ne-am fi pregătit de o imersie, m-am îndreptat spre locul meu preferat, cămăruța pe care o foloseam drept birou, în care nu scrisesem mai nimic de cînd venisem în oraș. Avea o fereastră mare, care dădea spre curtea interioară plină de arbuști și flori ce puneau în umbră containerele de gunoi. Am lăsat-o să descopere casa. M-a simțit întotdeauna prost cînd auzeam din partea altora “știi, la mine e cam deranj, n-am avut timp să spăl vasele, să dau cu aspiratorul, să fac piața, să spăl lenjeria, să fiu un om mai bun. Pînă s-a deschis laptopul, mi-am imaginat-o plimbîndu-se sprin casă, deschizînd sertare, mîngîind draperiile, scotocind printre gentile și cutiile de lîngă șifonier, scoțînd cărți din bibliotecă și punîndu-le la loc fără măcar să le citească titlul. Apoi mi-am impus să nu mă mai gîndesc deloc la ea. Am citit pe îndelete știrile din țară. M-am uitat chiar și pe clasamentul campionatului național de fotbal. Mi-am verificat mailurile. Am ieșit mai tîrziu, atras de mirosul de cafea care venea dinspre bucătărie. Pe masă se aflau două cești pline. Alături se afla ibricul pe fundul căruia se zărea zațul gros, fertil. Am strigat: Stellaaaaaa! Stellaaaaa! doar din plăcerea de a o imita pe Elaine din Seinfeld care, la rîndul ei, îl parodia pe Marlon Brando. Poate că un vecin mă auzea și urma să mă imite în timp ce-i povestea vreunui prieten despre ce nebuni sînt în bloc. Niciun răspuns, nicio mișcare. Am ieșit pe balcon, m-am uitat după ea în living-room, deși mai trecusem pe acolo. Dormitorul era gol. Ușa de la intrare era în continuare închisă. Cheia se afla la mine. Fluierînd, m-am întors in bucătărie, în fața ceștilor neîncepute. Am sorbit pe rînd din amîndouă.

2009 Berlin, 2016, București

IMG_1530

 

…ela (1)

n-am apucat sa scriu despre perioada petrecuta in berlin la inceputul lunii, mai putin emotionala decit imi inchipuiam, asa ca simt nevoia sa postez aici, in doua parti, o povestire inceputa in Berlin in 2009 si finisata in mai, inainte sa plec din bucuresti.

Din perspectiva întîlnirilor noastre, vineri era o zi ca oricare alta. Ca de obicei, n-aveam prea multe de făcut la sfîrșitul săptămînii, îmi propusesem să ies din casă ca să înapoiez diferite lucruri de care mă bucurasem pentru o perioadă și care începuseră să se prăfuiască pe lada cuierului.

De cum am trecut de părculețul din capul străzii, unde șomerii se strîngeau în fiecare după-amiază să bea bere, se ivise ca din asfalt, purtînd aceeași haină militară, cu steagul Germaniei pe mîneca dreaptă, din poalele căreia care se ițeau niște bocanci prăfuiți. S-a ținut după mine pînă la magazinul de închiriat dvd-uri de pe Schonhauser Allee.

De data asta n-am mai rezistat și m-am dus la ea.

  • Tu mă urmărești, nu? am întrebat direct în engleză.

S-a uitat la mine cu o figură atît de jignită încît pentru cîteva secunde n-am fost in stare sa spun nimic.  În ultimele două săptămîni o văzusem în cel puțin trei locuri, evitîndu-mi de fiecare data privirea.

– În niciun caz.

Avea o voce răgușită, de fumătoare.

– Nu erai acum două zile în Coffee Burger?

A ridicat din umeri.

– Poate.

– Acum o săptămînă te plimbai cumva pe Driesener strasse?

– Nu, a răspuns hotărît. Nu cred…, a adăugat imediat. Cine se uită la numele străzilor?

– Și acum aici.

– Ei, și?

– Curios, pentru că eu am fost în toate locurile astea. Și mi se pare foarte puțin probabil ca două persoane să se întîlnească tot timpul în locuri diferite. Eu cred că tu mă urmărești.

A pufnit.

– Nu te urmăresc. Cine te crezi?

– Bine, nu mă urmărești. Acum eu o să merg la librăria engleză, Another Country. O știi?

Fata a dat din cap.

– Ei bine, NU o să ne întîlnim acolo, nu?

Și-a strîns pleoapele ca și cum s-ar fi uitat la o insectă ciudată.

– Drept cine mă crezi?

Librăria era pustie. Virgil, proprietarul, se juca pe calculator. Mi-a făcut cu mîna și și-a văzut de orci. Mi-am luat o antologie de poezie australiana și m-am dus în camera din spate, mai propice lecturii.

Unul dintre cele două fotolii era ocupat de un tip cu cămașă hawaiană. Cînd am trecut pe lîngă el, și-a retras picioarele fără să-și ridice ochii din carte. Pantofii i se sprijineau de perete, așa că am presupus că era un individ înalt. În schimb ea nu avea mai mult de 1.65. Ținea în mînă un exemplar din ExBerliner.

IMG_1529– Ce cauți aici?

După felul în care m-a privit tipul din fotoliu, mi-am dat seama că vorbisem mai tare decît mi-aș fi dorit.

  • Cum adică ce caut?
  • Nu ți-am spus să nu vii aici?
  • E o țară liberă. Merg unde vreau.
  • Știai că voi fi aici! De la mine! am strigat exasperat, ignorînd strîmbăturile lunganului care urmărea discuția cu interes nedisimulat.  Ești peste tot unde merg.
  • Ce ridicol!
  • Spune-mi de ce mă urmărești.
  • Nu te urmăresc. Ești paranoic.

Începuse să mă scoată din minți. Am luat-o de cot.

  • Hai afara!
  • Te rog să nu ma atingi.

Ochii albaștri îi scăpărau.

  • Scuze, am zis. Mi-am ieșit din fire.
  • Nu-i nimic.

Am ieșit din librărie fără să-l salut pe bătrîn. Probabil că Lungilă crezuse că asistase la o ceartă între iubiți, iar eu nici măcar nu-i știam numele. Începuse să plouă. Un bărbat ras în cap, purtat de doi cîini maidanezi, a trecut pe lîngă noi.

  • Cum te cheamă?
  • Chiar te interesează?

Nu întîlnisem în viața mea pe cineva cu o fire mai imposibilă.

  • Nu, de fapt chiar nu mă interesează.

M-am întors și am plecat.

Era în spatele meu.

  • …ela. Mă cheamă …ela.

Eram atît de nervos că n-am înțeles tot numele.

  • Bună …ela, la revedere …ela!
  • Te-ai supărat?
  • Nu e treaba ta.

Am grăbit pasul. M-a urmat. După un timp, am întrebat-o din mers.

  • Auzi, tu ești îndrăgostită de mine?
  • În niciun caz.
  • Atunci ce cauți?

N-a mai spus nimic.

  • Vrei ceva de la mine?

A scuturat din cap. M-am oprit.

  • Vrei să mă omori? Te-a angajat cineva?
  • Ce prost ești, a spus și s-a oprit.

A doua zi ne-am întîlnit într-un Rewe din apropiere.  N-am salutat-o și nici ea nu a spus nimic. M-am prefăcut că descifrez eticheta unei caserole cu salată de cartofi. Ea  se plimba printre rafturi cu mîinile în buzunare, nici măcar nu se prefăcea că vrea să cumpere ceva.

Pe seară am descoperit-o la terasa unde ieșisem cu un prieten. Privea prin mine. Cînd și-a dat seama că am început să vorbesc despre ea s-a ridicat și a plecat.

IMG_1526

sun and sea (3 tolaneli)

alaturi de colegii mei de rezidenta si de citiva oameni cu voci cu adevarat frumoase din stuttgart, ieri dupa-amiaza am performat intr-un musical/instalatie compus de trei artisti lituanieni. pentru trei ore, in galerie s-a recreat o atmosfera de plaja, cu nisip, umbrele, piersici si copii care se plimbau haotic printre prosoape.

intrucit mersul la plaja ma plictiseste teribil, cred ca a fost prima oara in multi ani cind am reusit sa stau intins pe nisip pentru trei ore. plaja e singurul spatiu in care simt ca viata trece pe linga mine. am palavragit, am cintat (in fine, eu am preferat adesea sa fac playback sau sa murmur) despre un iepure care locuieste in soare si, in fiecare pauza dintre cintece, am rontait chestii.

ca un iepure.13438797_10154221892344174_8466772915894935376_n

am continuat tolaneala intr-o piata din apropiere unde am putut asculta manifestarile de bucurie ale suporterilor germani in timp ce echipa lor masacra in mod decent slovacia. in staff-ul de la Solitude lucreaza si Anita, o unguroaica nascuta in Brasov. mi-a povestit (in romaneste) de ceilalti rezidenti romani care s-au perindat de-a lungul timpului, printre care Cartarescu, Apparatus 22, Daniel Vighi, Nora Iuga, grupul subReal. am incercat sa mi-l imaginez pe Cartarescu stind la bere in cafeterie sau cintind cu colegii lui de rezidenta si n-am reusit.

unnamed

ajuns acasa, obosit de atita tolaneala, m-am trintit in pat si am reusit sa termin de vazut Vertigo. ca sa vezi, nu mi-a placut deloc.

SUN AND SEA
Durational opera performance/ installation

by Rugilė Bardžiukaitė, Vaiva Grainytė, Lina Lapelytė

Sunday – the 26th of June 2016 open 2pm to 5pm
Palermo Galerie Olgastr.82, Stuttgart

Sun and Sea is a situation set on a beach.
Different type of bodies – forms, shapes and colours – embody a model of society put in a holiday mode. Anonymous chunks of flesh wearing informal uniforms are being observed from the Sun’s perspective.
Voices produced by lazy incognitos touch upon a wider picture – the biography of the Sun and the biography of Sea. A scenery of all kind of physiques lying side by side show up as a choir, singing in one breath with the overexposed light and the heaps of sand.

With contributions by:
Annik Aicher, Sharlene Bamboat, Petra Czpionka, Sebastian Daeschle, Kunal Joshi, Paula Kohlmann, Dovydas Korba, Nayantara Kotian, Natascha Kuch, Ana Mendes, Saadia Mirza, Maren Pfeiffer, Anne Pflug, Prashant Prakash, Christoph Sökler, Jakob Sökler, Jean-Lorin Sterian, Cristina Vidruțiu, Georg Wirth, Nikolaus Witty and more performers to be confirmed.

In cooperation with Akademie Schloss Solitude and Palermo Galerie
Support: Bauzentrum Fritz Lutz

inghetata lu gilu

subconstientul gambei

in adolescenta am descoperit ca dupa ce ma gindeam mai bine la anumite lucruri despre care, intr-un context social, afirmasem ca-mi plac, de fapt nu-mi prea placeau. si ca in situatii in care fusesem intelegator sau eventual, nehotarit in a lua vreo pozitie clara, de fapt imi displacea profund rolul meu in acea situatie. mai tirziu am descoperit ca subconstientul si constientul meu nu trag prea adesea in aceeasi directie. si ca, fiind oarecum apatic si stoic din fire la primul nivel nu reusesc sa reactionez foarte rapid ca sa-mi manifest starea de neplacere atunci cind sint pus in situatii inconfortabile. mi-am petrecut nenumarate nopti, si inca se mai intimpla, tinind tirade furinbunde in gind persoanelor carora le-am zimbit cind nu era cazul. sau, pur si simplu, n-am zis nimic.

se pare ca si corpul meu procedeaza in acelasi fel. joia trecuta am jucat fotbal. nu mai jucasem de dupa citiva ani si corpul meu, dupa 4 anestezii in trei luni, nu e inca in cea mai buna forma.  trei zile am avut febra musculara. insa, desi cazusem de nenumarate ori, si am facut si o intindere, nu se zarea nicio vinataie.

au aparut cam dupa 5 zile.

 

IMG_1703

bunica 1924 – 2016

 

 

do you want to have kids?

e clar ca atunci cind mi-e bine n-am niciun chef de scris.
cu toate astea am lucrat destul de intens zilele saptamina asta.
si, de la o intrebare ivita pe neasteptate in timpul primului prinz, do you want to have kids? am inceput un proiect nou.

do you from jean-lorin sterian on Vimeo.

pentru care i-am scris si lui gilu

gilu
stiu ca te plictisesti
in bunul si prafosul bucuresti

asa ca uite care-i dealu’
un nou desen de faci in ochii mei iar ai sa cresti

te bagi? altfel se umfla rhinul
ca’n povesti

gem de coacaze

inainte puneam link-ul pe fb la postarile de pe blog, acum transform intr-o postare un status de pe fb… csf, csf…

“gemul de coacaze e una dintre putinele piese ramase dupa aproape patru ani de jam-session-uri in casa lui Eduard Gabia, intre anii 2010 – 2013, cintari incepute in salile de repetitie de la Centrul Dansului, pe vremea cind lucram la proiectul Inertia pentru toti. seri, nopti, dupa-amiezi, chiar si dimineti petrecute cintind. multi cunoscuti si necunoscuti au facut parte de-a lungul timpului din the diletant gathering, asa ca mi-e greu sa-i numesc acum. cred ca mi-am adus toti prietenii si toate iubitele sa asiste la cintari pentru ca, pentru multa vreme, cintatul de sufragerie a fost una dintre activitatile care mi-a dat cel mai mult. multe vreme nu mi-a venit sa cred ca am un microfon in fata si o chitara bas la git, chiar daca nu stiam adesea ce sa fac cu amindoua. am iubit fiecare moment de jamming, asa ca jam-ul de coacaze e cea mai buna reprezentare a ceea ce s-a intimplat in anii aia, cind incepusem chiar sa-mi inchipui ca o sa ajungem pe scena muzicala. ce-i drept, am cintat (prost) la un revelion si am avut o sesiune reusita la un radio de net, in urma careia un tip a spus: ia te uita si la astia cu kraut rock-ul lor… acum, ca invat sa editez, am transformat gemul intr-un videoclip. sa curga coacazele!”

 

Blog at WordPress.com.

Up ↑