nu pot sa vin in berlin fara sa nu beau o cafea la luzia cafe. madam luzia, care nu mai e o tinerica (si nici eu) arata neschimbata din 2008, cind mi-am asezat pentru prima oara fundul pe unul dintre scaunele ei. in 2009, cind m-am mutat in berlin, aici mi-am petrecut prima zi. nu ma pot dezbara de obiceiul de reveni din nou si din nou in aceleasi locuri. am nimerit, aproape fara sa vreau pe jahn strasse, unde locuieste, aproape in acelasi loc, o prietena. nu m-am mai dus pe rigaer strasse, dar am ajuns la buza lui islandischer fara sa-mi doresc mai mult. sa ajung in cladire.
pina la urma, cred ca exuviatan functioneaza. nu mai percep berlinul ca un loc in care “amintirile ma chinuiesc” si nici alte locuri. chiar si solitude s-a cufundat rapid in trecut, fara a mai straluci in bezna subconstientului ca un paradis pierdut.
azi am reintrat in magazinul de unde mi-am luat tapetul din sufragerie (e vizavi de luzia strasse), insa n-am gasit nimic sa-mi placa. probabil ca sint pregatit pentru un perete alb pe care sa atirn ceva.
mi-a luat mai bine de zece zile sa-mi revin dupa lisabona. ca o bucata de carne tinuta in congelator si care ii trebuie ceva vreme sa ajunga la temperatura camerei. 
abia dupa ce am realizat ca sint deprimat am inceput sa ma decongelez si sa ma bucur de acest nou berlin si de oamenii sai.
dupa un picnic in treptower park, aseara am ajuns la un event performativ intr-o veche fabrica de pe malul spree-ului. uitasem complet de lumea asta uber cool si nepretentioasa (sub anumite aspecte) in acelasi timp a dansatorilor. am reintilnit si citiva colegi de danceweb, pe care nu-i mai vazusem de 5 ani. si citiva oameni noi, pe care m-as bucura sa-i reintilnesc.
deocamdata insa am nevoie sa ma intorc acasa si sa dau tapetul jos.
lorgean 