Search

lorgean

tot ce conteaza in viata sint aparentele

Month

April 2018

budapesta 3. exuvierea

clădirea gării imi era inca familiară, martora a sosirilor si plecarilor din perioada in care mergeam vara de vara la sziget festival. am intrat doar ca sa-mi cumpar cea mai ieftina cafea – 160 de forinți – și am ieșit la soare. simțeam nevoia nevoie să mă dezmorțesc, să stau un pic cu mine înainte să fac fotografia. de fapt, ceea ce face da gust unei tigari este starea aia cind imi decupez o felie din lumea exterioara pentru a ma re-aranja.
tigara e camerista care face patul in camera de hotel care e mintea ta.
era soare, dar era si frig si vint. un gunoier și-a proptit tomberonul intre un coș de gunoi și un paralelipied de beton ce probabil ascundea un hidrant. vintul îmi zbura căciula din cap. a dărîmat tomberonul. deși bătrînul gunoier a înjurat, nu părea afectat si l-a proptit la loc. am reușit să-mi aprind o țigară. mi-a fumat-o vântul. imi zbura căciula din cap. am scos hanoracul din rucsac. il aveam de prin 2007 sau 2008. nu l-am cumparat, nu l-am primit. Era 5 dimineața, după o petrecere blurry de la ota. lăsasem la garderobă un cardigan crem, cu fermoar, de care eram foarte atasat. m-am suparat rau cind am descoperit ca disparuse. printre puținele haine rămase era și acest hanorac în dungi, negru – gri deschis. l-am insfacat fara niciun regret. l-am purtat mult, mult, mult, cred că e piesa vestimentară care apare în cele mai multe fotografii intre 2006 și 2017. acum e jerpelit, iar minecile s-au lungit suficient de mult ca sa-i vina bine unui cimpanzeu.
restaurantul e in stînga intrării. nu știu de ce, mi-l aminteam in dreapta. are o mică terasă imprejmuită de un gard. in usa se afla mai multi oameni, asa ca nu intru. agăț hanoracul de grilajul de fier. nimanui nu-i pasa de pregatirile mele si nici eu nu ma uit in jur. macat atita lucru am invatat de cind tot fotografiez lucruri in spatiul public – daca pari ca stii ceea ce faci, nimeni nu are timp si interes sa-ti acorde atentie. fac 5,6 poze a treia e cea cea mai potrivita.
primul impuls a fost să i-o trimit Irenei.
am mai cugetat putin, la o tigara si mi-am dat seama ca nu are niciun rost. micul meu performance nici nu are legatura cu ea, chiar daca in restaurantul asta plinsese la plecarea mea si realizasem ca se indragostise. in 2003.
fotografia asta nu dovedea ca (mai) tin la ea, chiar daca scrisesem cindva o treime de roman si o poezie despre noi. nu era un semn de afectiune, ci o marcare a lipsei unei afectiuni. marchez ce m-a afectat cindva, ca un entomolog emotional. lepad straturi din mine ca sa ma simt bine cita vreme produc o actiune se se termina printr-o apasare de buton.
e ceva patetic in acest ritual de a-mi calca pe propriile urme.
cu toate astea am plecat bine-dispus din gara keleti. asa mi se intimpla intotdeauna dupa ce fac ceva ce imi inchipui ca are sens.
fotografierea unui hanorac furat marcind relatia cu o elvetianca pe care n-am iubit-o facea sa justifice intr-un fel toata aceasta calatorie inutila la budapesta.

la icr budapesta era pustiu. pe motiv de a doua zi de paste catolic.
ii scrisesem cuiva de acolo ca vin, dar nu-mi mai raspunsese si crezusem ca e ok. pe un zid se afla o sculptura de bronz cu capul lui eminescu. i-am lasat o plasuta portarului in care pusesem pliante si o brosura cu lorgean si homefest. teoretic, aceasta intilnire ar fi trebui sa dea sens prezentei mele in budapesta.

am facut fotografii cu texturi, cu masca. pina la intilnirea cu tamara am stat intr-o cofetarie cu mobila antichizata unde m-am recompensat cu net, cafea si prajituri.
nu o mai vazusem pe tamara de 5 ani. chiar daca la danceweb nu facusem neaparat din aceeasi gasca, am simtit-o intotdeauna ca pe o prezenta calda. m-a dus intr-un loc misto unde am mai baut o cafea si, mai tirziu, am mincat ceva foarte bun. uneori intilnirile astea intre fosti dancewebberi functioneaza, rascolesc ceva caldut in interior.

Advertisements

intermezzo – starshitting

sint in caffe bar Latina din Zagreb si incerc sa scriu despre Budapesta.

deocamdata imi vine sa-mi notez doua lucruri legate de starshitting, squaturi, fictiune si realitate.
personajul pe care-l joc starshitting il intreaba pe Linky, un locuitor de squat: Eu n-am fost niciodata intr-un squat… e misto?
iar acum chiar locuiesc intr-un squat.

(nu e chiar misto)

ironia maxima e ca intr-un asemena loc shitting-ul e dificil.
din fericire, exista cafenele dragute in apropiere.

 

budapesta 2. intrarea

din aeroport am luat un bus care m-a lasat la metrou.
eram convins ca apartamentul pe care il retinusem pe airbnb se afla pe vaci utca, adica in inima orasului.
am mers pe vaci utca pina s-a terminat fara sa dau peste numarul 169.
o tanti amabila mi-a spus ca adresa e de fapt vaci ut si ut nu e vreo prescurtare de la utca.
iar vaci ut se afla la marginea orasului.

dupa ce petrecusem doua ore placute intr-un kfc, tragind de timp, acum am realizat ca eram in intirziere.
si intirziat am ramas.

pe 1 aprilie catolicii sarbatoresc pastele.
am la mine bagajele pentru doua luni si cinci tari.
aceste doua informatii, aparent disparate, au ceva in comun – efectul – corborate, au facut ca deplasarea mea sa fie cam dificila.
in plus, am plecat fara sa-mi fac roamingul pentru ca m-am portat la alata companie (am parasit vodafone pe care-l foloseam din 1999)
vremea era in continuarea sinistra – vint, si frig.

am ajuns la blocul cu pricina. am reusit sa intru desi nu aveam interfonul.
am ajuns in fata usii.
nu era nimeni.

am iesit, am descoperit un pizza hut. am baut o cafea, m-am dus la toaleta, mi-am facut freza, adica mi-am dat cu apa rece pe chelie.

din fericire aveau wifi asa ca am descoperit un mesaj de la gazda care mi-a spus ca pot gasi cheia intr-un dulap de pe palier.

la 10 minute dupa ce ma instalasem, a venit una dintre locatare chiar cind ma bucuram de toaleta.
am aflat ca toti din apartament erau scientologi. ea isi vinduse tot si locuia impreuna cu fiul ei de 8,9 ani intr-o singura camera, in paturi suspendate. la toamna voia sa se mute in grecia.

dupa ce am receptat aceste informatii m-am putut prabusi in pat. am dormit 3 ore si tot restul zilei am lincezit in camera.

budapesta 1. ciocnirea

n-am mai fost un budapesta din vremea cind mergeam la pepsi sziget festival.
cum biletele directe spre zagreb sint destul de scumpe si nici nu ma graveam sa ajung acolo, o escala prin budapesta mi s-a parut o idee buna.
am plecat duminica dimineata. ca de obicei, nu pot sa adorm inainte de un zbor dimineata.
vorbisem cu un tip de la uber sa ma ia, dar m-am gindit ca doarme la 6 dimineata asa ca n-am insistat si am chemat alt uber.
in avion am adormit ca nu tin minte nimic.

ma fascineaza masinile de aeroport. sint micute, adaptate la spatiu. ma intrebam in gluma daca e vreo posibilitate ca sa se ciocneasa vreodata.

am primit raspuns la aceasta intrebare.
autobuzul din fata a frinat ca sa nu intre intr-un avion care nu rula pe pista.
autobuzul nostru a intrat in el. nu stiu ce viteza auveau. 30? 50? habar n-am.
cert e ca am resimtit puternic socul. e greu de descris cum se simte ciocnirea a doua masini, dar e ceva foarte brutal. ca un os rupt. un os foarte mare.

soferul a luat-o razna. nu prea am vazut pe cineva atit de panicat. un italian, panicat din nastere, luat ciocanul si a spart geamul unei usi, desi nu era necesar.

ppentru ca ma aflam pe scaun n-am patit nimic, dar citiva calatori s-au lovit destul de grav. cel mai mult m-a marcat un tip care se afla intins pe podea, cu fata stropita de singe, privea in gol cu o resemnare sfisietoare. sint sigur ca fost ok dupa ce l-au luat cu ambulanta.

in drumul spre zagrebauzit niciodata zgomotul unui os rupt. a

Blog at WordPress.com.

Up ↑