clădirea gării imi era inca familiară, martora a sosirilor si plecarilor din perioada in care mergeam vara de vara la sziget festival. am intrat doar ca sa-mi cumpar cea mai ieftina cafea – 160 de forinți – și am ieșit la soare. simțeam nevoia nevoie să mă dezmorțesc, să stau un pic cu mine înainte să fac fotografia. de fapt, ceea ce face da gust unei tigari este starea aia cind imi decupez o felie din lumea exterioara pentru a ma re-aranja.
tigara e camerista care face patul in camera de hotel care e mintea ta.
era soare, dar era si frig si vint. un gunoier și-a proptit tomberonul intre un coș de gunoi și un paralelipied de beton ce probabil ascundea un hidrant. vintul îmi zbura căciula din cap. a dărîmat tomberonul. deși bătrînul gunoier a înjurat, nu părea afectat si l-a proptit la loc. am reușit să-mi aprind o țigară. mi-a fumat-o vântul. imi zbura căciula din cap. am scos hanoracul din rucsac. il aveam de prin 2007 sau 2008. nu l-am cumparat, nu l-am primit. Era 5 dimineața, după o petrecere blurry de la ota. lăsasem la garderobă un cardigan crem, cu fermoar, de care eram foarte atasat. m-am suparat rau cind am descoperit ca disparuse. printre puținele haine rămase era și acest hanorac în dungi, negru – gri deschis. l-am insfacat fara niciun regret. l-am purtat mult, mult, mult, cred că e piesa vestimentară care apare în cele mai multe fotografii intre 2006 și 2017. acum e jerpelit, iar minecile s-au lungit suficient de mult ca sa-i vina bine unui cimpanzeu.
restaurantul e in stînga intrării. nu știu de ce, mi-l aminteam in dreapta. are o mică terasă imprejmuită de un gard. in usa se afla mai multi oameni, asa ca nu intru. agăț hanoracul de grilajul de fier. nimanui nu-i pasa de pregatirile mele si nici eu nu ma uit in jur. macat atita lucru am invatat de cind tot fotografiez lucruri in spatiul public – daca pari ca stii ceea ce faci, nimeni nu are timp si interes sa-ti acorde atentie. fac 5,6 poze a treia e cea cea mai potrivita.
primul impuls a fost să i-o trimit Irenei.
am mai cugetat putin, la o tigara si mi-am dat seama ca nu are niciun rost. micul meu performance nici nu are legatura cu ea, chiar daca in restaurantul asta plinsese la plecarea mea si realizasem ca se indragostise. in 2003.
fotografia asta nu dovedea ca (mai) tin la ea, chiar daca scrisesem cindva o treime de roman si o poezie despre noi. nu era un semn de afectiune, ci o marcare a lipsei unei afectiuni. marchez ce m-a afectat cindva, ca un entomolog emotional. lepad straturi din mine ca sa ma simt bine cita vreme produc o actiune se se termina printr-o apasare de buton.
e ceva patetic in acest ritual de a-mi calca pe propriile urme.
cu toate astea am plecat bine-dispus din gara keleti. asa mi se intimpla intotdeauna dupa ce fac ceva ce imi inchipui ca are sens.
fotografierea unui hanorac furat marcind relatia cu o elvetianca pe care n-am iubit-o facea sa justifice intr-un fel toata aceasta calatorie inutila la budapesta.

la icr budapesta era pustiu. pe motiv de a doua zi de paste catolic.
ii scrisesem cuiva de acolo ca vin, dar nu-mi mai raspunsese si crezusem ca e ok. pe un zid se afla o sculptura de bronz cu capul lui eminescu. i-am lasat o plasuta portarului in care pusesem pliante si o brosura cu lorgean si homefest. teoretic, aceasta intilnire ar fi trebui sa dea sens prezentei mele in budapesta.

am facut fotografii cu texturi, cu masca. pina la intilnirea cu tamara am stat intr-o cofetarie cu mobila antichizata unde m-am recompensat cu net, cafea si prajituri.
nu o mai vazusem pe tamara de 5 ani. chiar daca la danceweb nu facusem neaparat din aceeasi gasca, am simtit-o intotdeauna ca pe o prezenta calda. m-a dus intr-un loc misto unde am mai baut o cafea si, mai tirziu, am mincat ceva foarte bun. uneori intilnirile astea intre fosti dancewebberi functioneaza, rascolesc ceva caldut in interior.

Advertisements