acum un an urlam in singuratatea garsonierei
nu din motive existentiale, ci din cauza pietrelor care imi blocau ambii rinichi.
a urmat o despartire de prietena mea de atunci, de o indiferenta stupefianta, prima sonda urinara din viata mea, citeva internari si patru interventii.
intre timp am organizat homefest no. 3, unde am reusit sa joc dupa o criza care s-a atenuat dupa doua injectii cu calmante.
ultima piatra am eliminat-o la solitude.
nedureros.
ma bucur ca in seara asta doar ma gindesc la momentele horror de atunci si apreciez si mai tare de starea de sanatate normala de acum.
dupa ce am dormit la nesfirsit saptamina trecuta, in ultimele patru nopti am stat pina tirziu, fumind, uitindu-ma la filme si citind din acasa, de bill bryson. desi e doar o adunatura de povestioare despre tot felul de obiecte, fara vreo adincime si judecata, avind ca pretext incaperile unei case, lecturez din ea cu placere.
asa am aflat ca un domn pe nume watson, care lucra cu bell, a fost cel care a inventat soneria de telefon. pina atunci, singura modalitate de a afla daca te cauta cineva era sa ridici receptorul din cind in cind. cele aciteva brevete l-au facut bogat pe watson, “permitindu-i sa se retraga din activitate la numai 27 de ani. avind posibilitatea de a face orice voia, watson si-a dedicat restul vietii exact acestui lucru.” printre altele, la 40 de ani, s-a mutat in anglia si s-a apucat de actorie.
am gasit o oala in care ar fi incaput 100 de sarmale. cum naiba sa faci cafea in ea?
carti
lorgean 