Search

lorgean

tot ce conteaza in viata sint aparentele

Month

June 2014

La inceput, cineva ofera cea mai buna imagine despre sine, produsul final stralucitor, infrumusetat prin exagerari, falsuri si umor. Apoi sint cerute mai multe detalii, iar acelas zugraveste un al doilea portret, apoi un al treilea- nu dupa mult timp cele mai frumoase tuse dispar, iar secretul este in sfirsit dezavaluit. Planurile imaginii se amesteca si ne dau de gol si, cu toate ca zugravim in continuare, tabloul nu mai este credibil. Sintem siliti sa ne multumim cu speranta ca aceste autoportrete infumurate ale noastre pe care le oferim sotiilor, copiilor si partenerilor de afaceri sint luate de bune. (f. scott fitzgerald)

Advertisements

mi-am petrecut 5 dimineti din 6 mergind la london red, un loc suficient de aproape ca sa nu-mi taie cheful de a iesi din casa. de multe ori am fost singurul client, ceea ce nu-mi doream neaparat, dar nici nu ma deranja. proxemica unei cafenele, distantele dintre mese si oameni ma fac sa ma simt confortabil. intr-o singura zi a fost animat: a aparut stefan cosma care sta in apropiere si am avut prilejul sa ascult doua tipe care se ocupau de o expozitie la galeria una si se plingeau ca lucrarile sint proaste.
acum sint in gradina din j’ai bistrot, intr-o atmosfera inedita, inconjurat de parinti si multi copii. probabil ca, pe unii dintre acesti parinti i-am intilnit cindva la petreceri. un actor imbracat cu un halat alb si cu o cipilica rosie face entertainment pentru pusti. vreo 5-6 sint transformati in mumii si cind, actorul spune 1,2,3 rup hirtia igienica in care s-au infasurat. are ceva de prenzlauer duminica asta, cind strazile se umpleau de cupluri cool, impingind carucioare prin cartierul cu cea mai mare natalitate din europa. isi aveau locurile lor, baruri si cafenele de yuppies in fata carora erau parcate mai multe carucioare decit biciclete.
in dimmineata asta am auzit pentru prima oara fraza: “uite, mami, laptopul… are si tata laptop”
a fost o saptamina care mi-a adus aminte de perioada homefest, cu multe lucruri de facut si mai ales de scris. mi-am trimis ultimele eseuri pentru scoala cu un icnet de satisfactie. miercuri dimineata voi in porto.

in miezul substantei – 8 –

– E frumos la dumneavoastra, zise Talacelsus cu glas monoton. Isi facea vint cu hartile amiralului Piri Reis peste care se uitase superficial. Intr-adevar, era aerul cam inchis.
– Putem merge in laborator ? In seara asta astept la spovedanie o tinara domnisoara de familie buna si trebuie sa ajung acasa sa ma primenesc.
Am ridicat din umeri.
– Dupa dumneavoastra, domnul Talacelsus. Sunteti cumva ruda cu Celsus ?
– Am sa ma fac ca nu am auzit ce ati spus, raspunse intepat preotul.
Abia acum am vazut ca sub hainele moderne se zarea o sutana neagra ce ii dadea un aspect de cotofana. Il detestam sincer pe Talacelsus. {i cind te gindesti ca in urma cu putin timp as fi fost in stare sa-i string mina !
Batrinul lucra deasupra unei cuve transparente in care ceva se misca, clefaia, facea bulbuci, raspindind un aspru parfum de mirodenie. Inzestrat cu o furculita cu miner de lemn impungea acea materie careia se parea ca-i placeau impunsaturile uneltei. Se comporta ca o mita care e frecata pe burta. Aproape ca o puteam auzi torcind. Era un sunet dumnezeiesc.
Talacelsus se dadu inapoi cu oroare. L-am prezentat batrinului.
– Desigur, dadu acesta din cap. In mijlocul tuturor lucrurilor se afla credinta, adauga cu voce pierduta. Ocupa-te tu de el, imi spuse si-si relua indeletnicirea cu indeminare. Ceva-ul din cuva aproape ca exploda de placere.
M-am intors catre Talacelsus. Pe fata lui se citea stupoare si am simtit ca el vedea in cuva altceva decit ce vedeam eu.
– Doamne, Dumezeule, ingaima el. {iretul i se desfacuse si parul i revarsase peste umeri. Ramasese in haina preoteasca. Obrajii se acoperisera de tepi fini. Cind cazu in genunchi striga:
– Iarta-ma, Doamne, ca ingadui sa vad asta.
Mai tirziu, la multi ani dupa vizita lui, mi-a cazut sub ochi raportul pe care-l inaintase superiorilor sai. Era incarcat de nenumarate retorici bisericesti ce m-au plictisit la culme. Din fiecare rind se desprindea ura pe care ne-o purta. Caracterizase bucatica de zahar pe care i-o pusesem in cafea drept perfidie diavoleasca. Undeva, la sfirsitul relatarii vizitei, inserase o scurta notita in care, cu toate precautiile unei formulari vagi, spunea ca il vazuse pe Isus Cristos intins pe un pat, rizind din toata inima in timp ce un mos il gidila pe spate.

– sfirsit –

in miezul substantei 7

Am desfacut lacatul aparent incuiat si, urmat de respiratia de urs a lui Talacelsus, am patruns in hala uriasa. Ruinele unor masinarii rasucite, gaurile din peretii grosi dadeau locului o atmosfera apocaliptica. In fostul birou al sefului de productie se afla un chepeng. Sub el se deschidea tunelul. Am patruns cu usurinta in putul bine luminat si, in scurt timp, ne aflam in prima incapere, in locul unde se semnase primul protocol dintre urmasii celor din Ur si fendorienii care cioplisera statuile din insula Pastelui. Adevaratele statui din insula Pastelui, cele care se aflau in interiorul primelor. Din cite se banuia si acestea contineau inauntrul lor altele, create dupa chipul si asemanarea unui popor si mai stravechi. Bucurosi de tratatul incheiat, urmasii celor din Ur construisera un soim din roca vulcanica care, venind din fierbinteala Pamintului, nu se topise cind zburase pina la Soare. Ghiarele lui negre, mai grele decit un munte, stateau sub un clopot de sticla drept marturie.
Purtarea lui Talacelsus se schimbase. Paruse mai impresionat de drum decit de ceea ce se vedea. A ascultat istorisirea mea cu acea atitudine sfidatoare a credinciosilor crestini pentru care istoria omenirii incepe de la nasterea lui Isus si nimic din ce s-a intimplat inainte nu conteaza. Nimic nu poate clinti cugetul acestor indivizi. I-as fi putut vorbi ore in sir de cuiburile de pasari phoenix pe care le desoperisem in Anzii Cordilieri si in care fusesera descoperite citeva oua ce asteptau timpul potrivit sa fie puse in incubatorul la care lucram, de crescatoria de sfinti dintr-un orasel american unde citiva oameni retraiau zilnic patimile lui Cristos la comanda unui om de stiinta. I-as fi putut arata, ca suprem argument care sa-i darime de pe piedestal trinitatea divina, insusi Mathesisul. Am inteles de ce ii fusese permis accesul aici. Fanaticii ca el nu vedeau de fapt nimic. Daca biserica vroia sa se asigure ca nu reprezentam nici un pericol pentru ea, ei bine, trimisesera omul potrivit. Le va raporta pe ton smerit si ironic ca intilnise o sleahta de nebuni ceea ce era exact ce aveam nevoie. Era totusi ceva neobisnuit in comportamentul lui. Era prea evident dezinteresul pe care il arata fata de ceea ce se afla in jur. Nu-i sclipisera ochii nici macar in fata oului de cristal descris de Wells in una dintre povestirile sale. Luminat anume, in adincul lui se zarea o lume stranie, populata de fiinte complet deosebite de rasa umana.

acel moment unic din viata, cind primesti mesaje de ziua ta de la prieteni din palestina si apoi din israel.

in miezul substantei – 6 –


Inainte de a iesi din casa i-am lasat mamei o chifla in sertarul in care imi tin caietele cu notite. Scotoceste intotdeauna prin lucruri pina la epuizare si-i las uneori de mincare ca sa mai prinda puteri. Ma incercau vagi regrete ca lasasem chiuveta nespalata si am dat sa ma intorc, dar Talacelsus ma tinu de brat.
– Aveti o sarcina de indeplinit, domnule.
Am clatinat din cap. Nu-mi place sa las lucrurile neterminate, se aseaza in colturile neluminate ale mintii si ma siciie cu nerusinare. {tiam foarte bine cit va suferi mama de pe urma cestilor nespalate.
Probabil ca mi se citea incordarea pe fata, fiindca Talacelsus ramasese nemiscat liga mine privindu-ma cu atentie. La un moment dat scoase si un carnetel, in care nota ceva cu un scris inghesuit. De concentrare, virful limbii ii iesise dintre buze. Era caraghioasa imaginea unui preot scotind limba, chiar daca sau poate tocmai pentru ca nu avea sutana.
Pe drum, dupa ce trecusem de supermarketul fratilor Distein, s-a oprit pentru o clipa ca sa-si aranjeze gulerul hainei. In momentul acela a parut foarte uman si-am vrut sa-i string mina.
Cind ne-am oprit pe neasteptate in fata vechii caramidarii a ramas suprins. Isi inchipuia, fireste, ca laboratoarele se afla intr-un loc pustiu si bine pazit. Insa cind te ocupi de producerea substantei, nu e nevoie paznici. Un lacat vechi spinzura de poarta de fier. Inainte de a intra, a aruncat o privire in jur. Curtea era plina de stive de caramizi ciobite. Se mai gaseau si citeva intregi, pe care tiganii sau copii nu le observasera. Linga o constructie mai mica, dar la fel de paraginita se afla o masinarie metalica ce fusese vopsita pe vremuri in rosu. Semana cu scheletul unui crab. Pe clestii lui se jucau doua fetite gemene, imbracate la fel, in hainute de fis si cu bonetici de lina colorata. Una dintre ele tinea in mina o sticla de votca, dar lichidul dinauntru era colorat si am presupus fetita era racita si bona ii lasase vreun sirop de tuse sa-l ia de cite ori are probleme. Ne facura cu mina. Imi plac copiii care fac cu mina semenilor.

41096_430002008681_6400158_n

in miezul substantei – 5 –

Va intrebati probabil de ce vin din partea unei societati culturale, a ocolit el articularea nedumeririi mele.
– Deloc, am zis sec. Am fost insarcinat sa va arat locurile si o voi face cu toata competenta posibila. Doriti o cafea?
Talacelsus a dat din cap.
– Fara zahar.
L-am lasat intr-una din camerele in care se aspirase de curind. In lumina puternica se distingeau fire de praf plutind in aer.
Mama lipsea din bucatarie. Absenta Tatalui a fost cel mai frumos cadou pe care mi l-a oferit viata, dar trebuia sa platesc prin omniprezenta ei. Ma temeam ca Talacelsus sa nu profite de starea mea si imi parea ca adoptarea unui comportament cit mai distant e mai potrivit, desi individul nu-mi displacea atit de mult pe cit cit ma asteptam. I-am pus pe ascuns un cub de zahar in cafea. Dintr-un sertar am scos un servet alb pe care am asezat cescuta de cobalt. A baut-o dintr-o inghititura si s-a ridicat in picioare. Rabdase cu stoicism cubul de zahar. Preot.
– Probabil stiti despre ce este vorba, am spus. In laboratoarele noastre se fabrica substanta. Avem o sectie unde se produce apeiron, una mai micuta unde se face nous si, mindria noastra, sectia de monade, cea mai cocheta si cu rezultate cele mai bune. Cu exceptia monadei supreme, avem toate monadele posibile: de la cele simple pina la cele inzestrate cu perceptie si apetenta si, aici am facut o pauza teatrala, cu memorie. In general, noi cream chestii imuabile care ne sunt de mare ajutor in cercetarea tainelor in care suntem angajati.
Talacelsus zimbi neincrezator.
– Dar, domnule, toate acestea sunt niste abstractii.
– Si sufletul e o abstractie, dar il aveti in dumneavoastra.
– Sufletul meu apartine Domnului, asa cum semintele apartin marului.
– Si sufletul dumitale e alcatuit din monade, nu e doar res cogitans, dupa cum sustinea Descartes. Existenta presupune substantialitatea. Tot ce exista este materie.
Talacelsus clipi nervos sau poate, doar plictisit in fata truismelor mele.
– Mergem ?
L-am privit in ochi. Avea tenul roscovan, parul cret era strins la spate cu un siret de piele, iar in gura ii stralucea un dinte de aur.
– Mergem, domnule.

in miezul subtantei – 4 –

– Mare greseala, am spus dupa am vazut fotografia. Pe bucata de hirtie zimbea viclean un trimis al Domnului. Le recunosc ochii smeriti oriunde i-as vedea. Un preot in lacasul nostru era ceva nemaiauzit, de sute de ani, dupa cearta universaliilor, nu se mai permisese ca biserica sa ia act de activitatea noastra. Nu ne mai interesau decit sfintii, dar legatura lor cu Vaticanul fusese dintotdeauna foarte proasta.
M-am intors in camera mea cautind partea buna a lucrurilor. Nu exista lucruri albe sau negre ci lucruri albe si negre in aceeasi masura. Rezultatul e lumea cenusie in care traim. Nu mai coborisem de mult timp in laboratoare si auzisem ca batrinul experimenta producerea unui nou substrat ce facea perfect logic lantul cauzalitatii fara sa mai fie justificata prezenta unei divinitati care sa-si asume responsabilitatea dificila a post-creatiei. Exact ce ii sugerasem eu cu citiva ani in urma, in urma unei discutii la sediul nostru din Rejkavik.
Imi plac oamenii punctuali fiindca nu-mi irosesc timpul. Preotul Mi-a strins mina cu putere si-a urlat in ureche de parca ar fi citit in dosarul meu ca sunt surd :
– Ma bucur ca va cunosc, domnule Hilton. Am auzit atitea despre dumneavoastra.
– Cu siguranta, am zimbit cit se poate de rece. Era usor de ghicit ce se ascundea in spatele acestei fraze amabile. Serviciile secrete ale papei conlucrau cu cele ale bisericii ortodoxe intr-un singur domeniu, cel al aflarii informatii despre Mathesis.
– Ma numesc Talacelsus, a spus repede, nedorind ca sa-mi lase gindurile sa zburde pe intinsele cimpii ale cinismului. E numele pe care l-am ales dupa ce am fost hirotonisit.
– Probabil ca inseamna ceva acest nume, i-am spus in timp ce l-introduceam in casa. Din comoditate, ii dadusem intilnire in fata curtii. Laboratoarele nu erau departe si nici brutaria. Oamenii trec mai rar decit camioanele pe strada noastra. E un loc linistit, potrivit plimbarii ciinelui ori deplasarii la bratul unei iubite.

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑