Mushi Mushi
timpenie nipona

Cind m-am reintilnit cu Madalina, tineam sub brat doua carti: Underground, de Haruki Murakami si Amurg de Osamu Dazai. Madalina ducea in mina o trusa de scule care arata ca un diplomat micut. N-am intrebat-o la ce-i foloseste. La un moment dat, impartisem chiria unui apartament de pe Maria Rosetti, situat intr-un bloc vechi, cu o bulina cit roata de Hummer. Cartea lui Murakami e un tom plin de marturii apartinind victimelor atentatului cu sarin de la metroul din Tokyo. Desi nu e literatura, in carte se simte mina de scriitor. Toata lumea stie ca japonezii se spetesc muncind, ca isi petrec treisferturi din viata la birou, iar in sfertul ramas fotografiaza. Declaratiile lor, adunate cu acribie reportericeasca de calitate, au multe trasaturi comune, una dintre ele fiind neomeneasca dorinta de a ajunge mai devreme la serviciu. Daca isi incep ziua de lucru la 9, se trezesc la ora 5, la 6 ies din casa, la 7.30 ajung la birou si timp de ora si jumatate se bucura de viata facind lucrurile pe care nu au timp sa le faca in cele 10 ore de munca.
Cu Madalina nu doar am locuit, dar am si lucrat impreuna la o revista jalnica de mondenitati, ultimul meu job de angajat permanent. |n orele lungi de birou, Madalina statea in fata calculatorului si incerca sa invete japoneza. |n timp ce ma uitam la filme, o auzeam repetind “mushi mushi”. si nici eu, nici ea, si nimeni din redactie nu venea vreodata cu o ora si jumatate inainte de inceperea programului.

(text aparut in revista esquire acum niste ani)