Search

lorgean

tot ce conteaza in viata sint aparentele

intimplari extraordinare din bucataria mea

o zi care incepe aprinzind 3 din cele 4 ochiuri ale aragazului pentru a pune pe foc un ibric de cafea, unul de ceai si o oala de ciorba nu poate fi decit extraordinara.

chiar daca sint racit si abia ma misc prin casa.

aseara am uitat pe foc un alt ibric. era cel imprumutat de la d., ca sa-mi insenineze diminetile la solitude. doua ore mai tirziu, cind un miros dulceag ma facuse sa adulmec prin casa, am realizat ca se intimplase ceva in bucatarie.

am aprins lumina, am stins aragazul.

dimineata, am ramas cu coada ibricului in mina. img_3328

si nici cu d. nu mai vorbesc din vara

garments

My friend, I am not what I seem. Seeming is but a garment I wear — a care-woven garment that protects me from thy questionings and thee from my negligence. The “I” in me, my friend, dwells in the house of silence, and therein it shall remain for ever more, unperceived, unapproachable. khalil gibran

img_2686

You ask me how I became a madman. It happened thus: One day, long before many gods were born, I woke from a deep sleep and found all my masks were stolen, — the seven masks I have fashioned and worn in seven lives, — I ran maskless through the crowded streets shouting, “Thieves, thieves, the cursed thieves.”

Men and women laughed at me and some ran to their houses in fear of me.

And when I reached the market place, a youth standing on a house-top cried, “He is a madman.” I looked up to behold him; the sun kissed my own naked face for the first time. For the first time the sun kissed my own naked face and my soul was inflamed with love for the sun, and I wanted my masks no more. And as if in a trance I cried, “Blessed, blessed are the thieves who stole my masks.”

Thus I became a madman.

And I have found both freedom of loneliness and the safety from being understood, for those who understand us enslave something in us.

micile santiere

acum doua zile am vopsit cu albastru un cadru de geam si caloriferul de baie. in ultimele zile am scuturat rafturile din biblioteca si am pus deoparte toate lucrurile mici care stateau pe carti. deocamdata se afla pe intr-o gramada pe parchet, asteptindu-si rindul la sortare. am curatat un faras si maturica aferenta. am strins hirtiile din calatorii – bilete, note de plata, scrisorele, post-it-uri cu adrese si mesaje, flyere cu scopul de a le pune intr-un caiet anume. am indepartat pinzele de paianjeni, nu si paianjenii. am turnat zat de cafea in ghiveciul unicei plante din casa. am aruncat medicamentele vechi, am pus intr-o punga toate cutiile si blisterele celor folosite cu scopul de a le da cindva o intrebuintare artistica. am spalat obiectele de sticla si portelan. risipite cum erau, am strins intr-un colt printurile legate de tema de cercetare. de sub pat si alte locuri ascunse, revistele ajung pe rafturi, ca sa adune praf si de la inaltime.

santiere ample sint deschise in fiecare camera, dar doar eu le cuprind vastitatea. vizitatorii vad doar citeva chestii pe jos si o cirpa de praf. obiectele din casa comunica intre ele si mi-au construit un traseu pe care-l execu. spiritul casei cstie mai bine decit mine unde, ce si cum sa fac.

si ce-mi mai place asta.

img_3233

cinci (video) camere din zagreb

in acest scurt documentar se regasesc toate camerele despre care am scris.

camerele primei lorgennale.

lorgennale e o casa-vagon.

carti & filme – decembrie 2016

carti

  1. povestiri indiene – rudyard kipling
  1. paradis – tony morrison
  1. the sick bag song – nick cave
  1. akhetanon, cel ce salasluieste in adevar – naghib mahfuz
  1. imblinzirea divinei egrete – sergio pitol
  1. site-specific art – nick kaye

filme

  1. defiance – season 2,3
  2. dance la ville blance (allan tanner, 1983)
  3. nu such thing (hal hartley, 2001)
  4. one night stand (jasmine d’souza, 2016)
  5. transparent (season 1,2,3)
  6. prince of the city (sidney lumet, 1981)
  7. ceasar must die! (paolo & vittorio taviani, 1993)
  8. dark star (john carpenter, 1974)
  9. the life of david gale (alan parker, 2003)
  10. king’s leopold ghost (pippa scott, oreet rees, 2006) doc

5 camere in zagreb – 5

cea de cincea camera e cea mai misto dintre toate. pentru ca se afla intr-un vast apartament din centrul zagrebului. pentru ca voi locui in ea timp de trei zile, ultimele zile. pentru ca nu voi sta singur, ci impreuna cu o veche prietena. pentru ca voi performa in aceasta camera, atit de mare incit nici macar prezenta unui pian vechi nu-i stirbeste dimensiunile.

o canapea noua care pare de epoca si nu e, un fotoliu sau doua, grupate in jurul unei mese pe care se afla o telecomanda. telecomanda e indreptata spre o plasma. in dreptul ferestrelor podeaua inaltata e transformata intr-o mica scena. pe ea se afla o masuta cu obiecte utile unui turist: o harta si un ghid al orasului. nu mai am nevoie de ele. holul e atit de lung ca o masinuta de golf si-ar putea dovedi utilitatea. alice spune ca apartamentul, care arata ca royal suite al unui hotel de 4 stele, s-ar putea transforma cu usurinta intr-o galerie de arta.

ma aflu la capatul calatoriei. am plecat pe 30 mai din bucuresti si de atunci am trecut prin berlin, stuttgart, schloss solitude, venice, belgrad, osijek, ljublijana, atena, cluj, bucuresti, tbilisi. am petrecut nenumarate ore in aeroporturi si autogari si multe nopti sub acoperisuri felurite. corpul meu urla: vreau acasa!

in camera asta o sa jucam striptease. in ultima zi de lorgennale in ea se vor stringe aproape toti oamenii misto pe care i-am cunoscut in zagreb.

in prima seara mergem in christmas market, mincam cirnati locali si povestim ce s-a mai intimplat cu vietile noastre, in special partea amoroasa. apoi ne alegem dormitoarele. fac o alegere proasta asa ca, in consecinta, dorm prost de la zgomotul tramvaielor. in urmatoarea noapte facem schimb si amindoi vom fi multumiti de alegerea facuta.

ultima oara cind am prezent spectacolul a fost in martie, la CNDB. au trecut doua vieti de atunci, una la solitude, surrounded by love, cealalta in belgrad si zagreb, surrounded by solitude. spre deosebire de spectacolul din bucuresti, de data asta n-am niciun pic de emotii. dupa ce apar in fata publicului cu pancarta pe care scrie The Show ma intorc in dormitorul meu unde, dupa 10 minute fac intens exercitii de yoga, ma reintorc in cea de-a cincea camera. arat la fel de extenuat ca alice care si-a aratat maiestria facind strip-tease cu hoola hoops. e 18 decembrie, se implinesc exact 8 ani de cind am deschis lorgean theatre. publicul aplauda.

dar asta e alta poveste:

I performed Strip-tease in the Lorgennale in Zagreb. It is not the first time I perform in an apartment since this performance itself was created in one.  I like this context a lot because it is more intimate, the relationship performer/audience is blurrier and it makes more obvious the performative aspect of daily life. It makes you perform and look at performances in general from a different perspective. (Alice Pons)

performance-ul se termina cu o interventie a televiziunii croate. seara se termina cu bere si pelinkovac printre prieteni pe care sper sa ajung sa-i revad. rezidenta se termina la o cafea cu sonja, dupa care plec descarcat de orice energie negativa legat de oras.  dupa o escala in munich, calatoria se termina si ea. urmatoarea camera in care ajung are un tapet albastru si e plina de amintiri ce vor topi pojghita de gheata.

5 camere in zagreb – 4

camera cu numarul patru se afla intr-o casa memoriala. aici a locuit vjieceslav richterun cunoscut artist si arhitect croat. nu stiu nimic despre el si in general nu stiu mai nimic despre scena artistica croata. deocamdata. asa ca turul ghidat al casei tinut de curatorul locului este binevenit. incaperile de jos, transformate in galerie, nu mi se pare prea atragatoare cu exceptia unei incaperi care are ar putea fi o capela. insa ceva tresalta in mine cind urcam scarile si ajungem in fostul apartament.

am dormit prost in dimineata asta pentru ca stiam ca trebuie sa ma trezesc devreme. adica la  8.30. intilnirile programate mai de vreme de ora 12.00 ma streseaza, chiar daca in zagreb adorm devreme. dupa 45 de minute in tramvaiul 6 ajung intr-o statie cu nume duios: mandalicina. ma simt mai acasa in tramvai decit in studio-ul din muzeu.

camera e de fapt un living-room urias care a inghitit si un hol. arata ca o pagina din catalogul neckerman pe care-l rasfoiam in copilarie. doua canapele, un coltar, un fotoliu caramiziu. o masa mare, o masa mica, o masa mijlocie. si inca o masuta pe care se afla o lampa masiva. . pe una dintre ele, ghici care? se afla un platou cu fructe de ceara sau plastic. semineu pe care se odihnesc obiecte decorative. doua tablouri de richter. insusi richter intr-o forografie alb negru, inramata, ne priveste zimbind. un televizor, vechi, nemtesc. rafturile contin cartile de baza ale unui intelectual. tavanul are un design unic, din sipci imbinate. in toata incaperea predomina un pattern de patrate de texturi, striatii, culori si grosimi diferite pe care l-am regasit pina si in perdelele ferestrelor ce dau spre terasa sau in grilajul unui antic aparat de incalzit.

o casa in care totul se imbina si care, in ciuda anilor trecuti de la moartea , are ceva viata. cu siguranta, are mai multa viata decit uriasul frigider scos din priza in care locuiesc.

mai tirziu, in ziua a patra de lorgennale, pe masuta cea mai mica se vor ivi multe cani. canile vor fi umplute cu ceai. la inceput oamenii se vor aseza pe scaune si canapele apoi, la indemnul sonjei p si silviei, artistele care au propus conceptul serii, se vor aseza in cerc pe covorul blanos sau pe pernele rosii. un singur individ, usor arogant, pe nume darko, se va tine deoparte. a venit si in prima seara, cind a transformat o discutie intr-un monolog. performance-ul va incepe cu o scurta expunere despre richter, apoi povestesc cum au ajuns cartile de tarot la mine.

cartile de tarot sint obiectul de baza al acestui eveniment despre care publicul a avut asteptari ca ar putea fi o piesa de dans contemporan. dar asta e alta poveste.

The practice of It could be community is very new and because of it’s fluid form, it creates and determinates itself always from the beginning, growing from the fertile sedimentation from previous experiences.

Housing the practice in the Richter Collection, in the frame of Lorgennale, gave the practice an interesting layering of contextualization, since Lorgennale is the festival in livingrooms, and our space was a memorial apartment of a dead artist and his wife, in other words, a simulation of a livingroom. So everything what was going on in the room became in a way fictionalized, like if it hanged in a certain crack in time continuum, and yet it consisted of happening in the real time.

This specific atmosphere in the room was hard to nominate, but somehow there was a feeling that everybody it the room was very aware of the twist in time, space and meaning. This gave us a very unexpected, yet strong feeling of connection with the group, like we all have had been part of an experimental east-European movie. (silvia marching & sonja pregrad)

mi-am inceput seara lipsit de energie, chiar daca am baut pe drum un redbull. nu de redbull am insa nevoie, ci de human touch. cele 4 luni petrecute in singuratate m-au programat in flight mode – sint functional, dar n-am semnal. de fiecare data cind ajung in alcatrazagreb si inchid usa dupa mine simt o bita dupa ceafa care ma arunca in par. si acolo ramin in restul timpului..insa ceva se intimpla in sufrageria lui richter si ma energizez. ajung sa vorbesc chiar despre dora, primul meu psihoterapeut, pe care am cautat-o anul asta si am descoperit ca a murit. mi s-a parut nefiresc ca si healer-ii mor. mai vorbesc si altii despre moarte, insa fara morbiditate. numai darko se opune directiei inspre care se duce seara, sub privirile blinde ale fostului stapin al casei.  dar nu mai mai enerveaza, chiar daca e singurul din public care nu a adus in loc de bilet un obiect pe tema home. postura lui de gica contra contribuie benefic la dramaturgia serii. la sfirsitul performance-ului am semnal din nou.

dupa ce cobor din taxi si descopar ca in msu e o petrecere de firma. intru ca la mine acasa, ma indrept direct spre mesele cu mincare si-mi umplu farfuria fara ca macar sa-mi dau jos haina. mai beau un whisky cola si ma tirasc catre raftul de la etajul doi al frigiderului.

5 camere in zagreb – 3

cea de-a treia camera se afla intr-un apartament in care locuieste un jurnalist cultural. nu se afla acasa, a plecat pentru o saptamina la prietenul ei, lasindu-i in loc pe anthony si katharina. n-a fost prea usor de gasit un apartament in care artistii sa performeze si sa si locuiasca.  acesta a aparut in ultimul moment (prin grija sonjei s) s-a dovedit, asa cum se intimpla de cele mai multe ori, solutia cea mai fericita.

de cum am intrat in apartament mi-am dorit sa ramin acolo, departe de monstrul de beton care ma inghite in fiecare noapte.

am mai fost in acest bloc. am mincat curcan in acest bloc. inainte de a pleca la solitude pentru  o petrecere a ultimilor ramasi din ceea ce as putea numi  “generatia mea” am fost invitat la o cina de thanksgiving. dupa abundenta de mese si potluck-uri din vara, in patru luni de rezidenta in serbia si croatia, seara de la sonja s a fost prima in care cineva a gatit pentru mine. imediat dupa desert am luat un tramvai care m-a dus la autobusni kolodvar si de acolo a inceput trip-ul spre stuttgart.

tot de la autobusni kolodvar am ajuns acum pe baruna filipovica. intrucit autocarul flixbus venise mai devreme, iar eu cautam pe la peroane, am dat peste antony si katharina in fata autogarii. pe antony il mai intilnisem in aeroportul otopeni si luasem un mic dejun intirziat: cafea si crossainte in aeroport. in timpul discutiei de atunci s-a ivit si ideea de a-l invita in zagreb.

nu doar camera, ci tot apartamentul arata cald si prietenos.  arata ca un loc in care traiesc oameni. regula nr 1 de la lorgennale: performance-ul sa aiba loc intr-un apartament locuit. in burta mastodontului e nevoie de un costum de astronaut care sa faca fata vidului din interior. ma uit la bucataria plina de lucruri dragute si colorate si simt un nod in git la gindul ca ma voi intoarce intre peretii albi. in mod ciudat, dormitorul nu are usa, iar cele mai multe usi ale apartamentului au o singura clanta, pe interior. cel mai important, locul e mobilat acum cu prieteni.

plec rumegindu-mi frustarea, in tramvai, in fata muzeului, asteptind ca paznicii sa-mi deschida, caci e trecut de 10 noaptea, in lift, in studio, in somn.

in camera se afla o canapea, multe carti, unele aflate in teancuri pe podea. cartile sint cea prietenoasa prezenta dintr-o casa. pernele de pe canapea vor ajunge si ele pe jos. tablourile de pe pereti se vor anima in timpul performance-ului perne, tablouri. un televizor (lsd screen) care va fi folosit in spectacol. dar asta e alta poveste.

33

proprietara apartamentului n-a venit la spectacol, asa ca mult indragita mea trinitate (gazda, artist, public) nu s-a implinit. dupa spectacol mergem sa la bere, apoi  ramin in apartament, in camera-pat numita sarcofag. usa nu se inchide bine. la un moment dat ma trezesc din somn strigind ceva in romaneste. dimineata katharina si anthony imi spun ca si ei au avut cosmaruri. curios, dar in msu n-am avut vise sinistre, deci cosmarurilor nu le pasa de locul unde punem capul. inainte de a ma indrepta spre un radio studentesc unde voi vorbi despre lorgennale ne luam micul de dejun. cafea and croissants, desigur.

Blog at WordPress.com.

Up ↑