Ne vedeam aproape zilnic, ca și cum am fi locuit în aceeași casă. Mi-am închipuit că mi-a pus un cip care mă localizează oriunde aș merge. Dacă aș fi avut mai mult respect pentru mine, mi-ș fi gîndit că e un spion al unei organizații secrete care vede în mine un potențial salvator al lumii.

În ziua în care jucasem tenis de masa de dimineața pînă seara și uitasem că există un oraș în afara parcului am dat din nou peste ea. Fără să-mi dau seama ce fac, m-am trezit că o întreb:

  • Nu vrei să ieșim la o cafea?

N-a părut prea surprinsă, dar nici n-am simțit că dă pe dinafară de bucurie.

Dar a dat din cap.

Am ales să mergem în localul cu clătite de la una dintre intrările din Mauerpark. Era un loc colorat și vesel in care-i duceam pe toți prietenii din țară care veniseră să mă viziteze. Îi mai plimbam la turnul de televiziune, pe Unter den Linden, la poarta Brandenburg si la Sony Center si dadeam o tură de Ring.

N-am descoperit nicio cunoștință comună despre care să vorbim, n-am fost în stare să-i povestesc nicio experiență care să-i trezească interesul. La orice întrebare a răspuns doar prin da sau nu. Am sfîrșit prin a privi amîndoi pe fereastră, ca un cuplu în care s-au consumat de mult toate cuvintele. Cînd ne-am ridicat de la masă n-am simțit nevoia să-mi iau la revedere. Am rămas în Mauerpark, hoinărind fără țintă pînă am dat de niște tipi care filmau un videoclip. Erau îmbrăcați caraghios, vetust, cu haine militare de epocă și peruci. Mai tîrziu am aflat că era vorba de un muzician care-și spunea Bonaparte. Avusese un hit minor intitulat Too Much. M-am gîndit că dacă ar fi fost cu mine mi-ar fi plăcut să comentăm ridicolul băieților care se scălîmbăiau în fel și chip în fața camerei.

Întîlnirea a îndepărtat-o pentru o vreme de pe urmele mele. Începusem să-i simt lipsa, mai ales de cînd iubita mea, care rămăsese în țară, mi-a trimis un mail în care m-a anunțat că nu va mai veni să mă viziteze și că voi rămîne pentru totdeauna un om special în viața ei.

IMG_1552

Vara s-a scurs încet, cu ploi dese care mă consolau pentru timpul petrecut în casă, partide lungi de tenis de masa și plimbări pe podul care ducea spre Aldi de unde priveam trenurile în care nu-mi doream să mă aflu.

Într-o după-amiază am zărit pe un stîlp un afiș care anunțau un mic festival unde urmau să cînte și IAMX, care devenise recent una dintre formațiile preferate. Concertul erau chiar în seara respectivă. Cap de afiș erau Editors. N-am stat pe gînduri și am luat metroul pînă la Zitadelle, în Spandau, unde nu mai fusesem niciodată. După numărul celor care mergeau în aceeași direcție, părea să fie un festival destul de popular. În momentul acela îmi plăcea mulțimea. Am băut bere după bere. Fredonam After Every Party I Die cînd am văzut-o puțin mai în fața, pe dreapta. M-am dus la ea.

  • Ce faci, mă urmărești? a întrebat.

Am rîs.

  • În niciun caz.
  • Atunci ce cauți aici?
  • Îmi plac IAMX.
  • Ei, și mie. Tschuess!

S-a întors și a dispărut în mulțime. Între concerte mi-am cumpărat un wurst si încă o bere. Nu erau mese sau bănci, așa că m-am așezat lîngă un copac. Sub el am descoperit o pătură de picnic care părea să nu aparțină nimănui. Una dintre fețe era dintr-un fel de fîș gros, impermeabil. Cînd au început Editors, care îmi plăceau de multă vreme. m-am uitat în jur, apoi am luat-o cu mine. Pe …ela n-am mai văzut-o.

După două săptămîni, a apărut din nou. O data pe Kastanien Alee, altă data în metrou, la cîrciuma unde se juca tenis de masa prin rotație, la Fernsehturm unde făceam fotografii pentru un proiect pe care nu l-am expus niciodată, de două ori chiar pe strada pe care locuiam. Ca de fiecare dată, era singură, cu un aer absent, nepărînd vreodată că așteaptă pe cineva. Nu mai făceam niciun efort să luăm act de prezența celuilalt. Vremea se încălzise și începuse să poarte fuste. Avea picioare subțiri, care mi se păreau, nu știu de ce, ușor înduioșătoare.

O data pe lună, Anja gătea o oală mare de supă și-și chema prietenii la cină. Mă invitaseră și pe mine. Îmi făcuse plăcere să-i revăd, pe ea și pe Stefan, primii mei colegi de apartament din Berlin. Fosta mea camera era acum plină de mobila colorată a unei fete pe nume Jutta, o blondă dolofană și volubilă care lucra în designul de confecții.  Cîtă vreme stătusem acolo nu avusesem decît o saltea, o masa și un scaun. Și o săbiuță gonflabilă, pe care o folosisem drept pernă.

Mi s-a alăturat la ieșirea din metrou, în dreptul chioșcului unde îmi petreceam uneori serile mîncînd un kebab de trei euro. Naturalețea cu care prilejuia întîlnirile noastre încă mă tulbura. Am privit cu fascinație cum mă urma ca și cum nu aș fi existat. Nu ne-am spus nimic până am intrat în curtea blocului. În dreptul rastelului de biciclete s-a uitat în sus, apoi vag spre mine, evitînd să mă privească în ochi.

  • Scara D, am spus. La trei.

A luat-o înainte. Deși subțiri, avea picioare mai bune ca ale mele. Am găsit-o trecîndu-și palma pe suprafața ușii, ca și cum ar fi scanat-o. S-a strecurat în casă ca o pisică. După ce am încuiat ușa cu grijă, ca și cum ne-am fi pregătit de o imersie, m-am îndreptat spre locul meu preferat, cămăruța pe care o foloseam drept birou, în care nu scrisesem mai nimic de cînd venisem în oraș. Avea o fereastră mare, care dădea spre curtea interioară plină de arbuști și flori ce puneau în umbră containerele de gunoi. Am lăsat-o să descopere casa. M-a simțit întotdeauna prost cînd auzeam din partea altora “știi, la mine e cam deranj, n-am avut timp să spăl vasele, să dau cu aspiratorul, să fac piața, să spăl lenjeria, să fiu un om mai bun. Pînă s-a deschis laptopul, mi-am imaginat-o plimbîndu-se sprin casă, deschizînd sertare, mîngîind draperiile, scotocind printre gentile și cutiile de lîngă șifonier, scoțînd cărți din bibliotecă și punîndu-le la loc fără măcar să le citească titlul. Apoi mi-am impus să nu mă mai gîndesc deloc la ea. Am citit pe îndelete știrile din țară. M-am uitat chiar și pe clasamentul campionatului național de fotbal. Mi-am verificat mailurile. Am ieșit mai tîrziu, atras de mirosul de cafea care venea dinspre bucătărie. Pe masă se aflau două cești pline. Alături se afla ibricul pe fundul căruia se zărea zațul gros, fertil. Am strigat: Stellaaaaaa! Stellaaaaa! doar din plăcerea de a o imita pe Elaine din Seinfeld care, la rîndul ei, îl parodia pe Marlon Brando. Poate că un vecin mă auzea și urma să mă imite în timp ce-i povestea vreunui prieten despre ce nebuni sînt în bloc. Niciun răspuns, nicio mișcare. Am ieșit pe balcon, m-am uitat după ea în living-room, deși mai trecusem pe acolo. Dormitorul era gol. Ușa de la intrare era în continuare închisă. Cheia se afla la mine. Fluierînd, m-am întors in bucătărie, în fața ceștilor neîncepute. Am sorbit pe rînd din amîndouă.

2009 Berlin, 2016, București

IMG_1530

 

Advertisements