n-am apucat sa scriu despre perioada petrecuta in berlin la inceputul lunii, mai putin emotionala decit imi inchipuiam, asa ca simt nevoia sa postez aici, in doua parti, o povestire inceputa in Berlin in 2009 si finisata in mai, inainte sa plec din bucuresti.

Din perspectiva întîlnirilor noastre, vineri era o zi ca oricare alta. Ca de obicei, n-aveam prea multe de făcut la sfîrșitul săptămînii, îmi propusesem să ies din casă ca să înapoiez diferite lucruri de care mă bucurasem pentru o perioadă și care începuseră să se prăfuiască pe lada cuierului.

De cum am trecut de părculețul din capul străzii, unde șomerii se strîngeau în fiecare după-amiază să bea bere, se ivise ca din asfalt, purtînd aceeași haină militară, cu steagul Germaniei pe mîneca dreaptă, din poalele căreia care se ițeau niște bocanci prăfuiți. S-a ținut după mine pînă la magazinul de închiriat dvd-uri de pe Schonhauser Allee.

De data asta n-am mai rezistat și m-am dus la ea.

  • Tu mă urmărești, nu? am întrebat direct în engleză.

S-a uitat la mine cu o figură atît de jignită încît pentru cîteva secunde n-am fost in stare sa spun nimic.  În ultimele două săptămîni o văzusem în cel puțin trei locuri, evitîndu-mi de fiecare data privirea.

– În niciun caz.

Avea o voce răgușită, de fumătoare.

– Nu erai acum două zile în Coffee Burger?

A ridicat din umeri.

– Poate.

– Acum o săptămînă te plimbai cumva pe Driesener strasse?

– Nu, a răspuns hotărît. Nu cred…, a adăugat imediat. Cine se uită la numele străzilor?

– Și acum aici.

– Ei, și?

– Curios, pentru că eu am fost în toate locurile astea. Și mi se pare foarte puțin probabil ca două persoane să se întîlnească tot timpul în locuri diferite. Eu cred că tu mă urmărești.

A pufnit.

– Nu te urmăresc. Cine te crezi?

– Bine, nu mă urmărești. Acum eu o să merg la librăria engleză, Another Country. O știi?

Fata a dat din cap.

– Ei bine, NU o să ne întîlnim acolo, nu?

Și-a strîns pleoapele ca și cum s-ar fi uitat la o insectă ciudată.

– Drept cine mă crezi?

Librăria era pustie. Virgil, proprietarul, se juca pe calculator. Mi-a făcut cu mîna și și-a văzut de orci. Mi-am luat o antologie de poezie australiana și m-am dus în camera din spate, mai propice lecturii.

Unul dintre cele două fotolii era ocupat de un tip cu cămașă hawaiană. Cînd am trecut pe lîngă el, și-a retras picioarele fără să-și ridice ochii din carte. Pantofii i se sprijineau de perete, așa că am presupus că era un individ înalt. În schimb ea nu avea mai mult de 1.65. Ținea în mînă un exemplar din ExBerliner.

IMG_1529– Ce cauți aici?

După felul în care m-a privit tipul din fotoliu, mi-am dat seama că vorbisem mai tare decît mi-aș fi dorit.

  • Cum adică ce caut?
  • Nu ți-am spus să nu vii aici?
  • E o țară liberă. Merg unde vreau.
  • Știai că voi fi aici! De la mine! am strigat exasperat, ignorînd strîmbăturile lunganului care urmărea discuția cu interes nedisimulat.  Ești peste tot unde merg.
  • Ce ridicol!
  • Spune-mi de ce mă urmărești.
  • Nu te urmăresc. Ești paranoic.

Începuse să mă scoată din minți. Am luat-o de cot.

  • Hai afara!
  • Te rog să nu ma atingi.

Ochii albaștri îi scăpărau.

  • Scuze, am zis. Mi-am ieșit din fire.
  • Nu-i nimic.

Am ieșit din librărie fără să-l salut pe bătrîn. Probabil că Lungilă crezuse că asistase la o ceartă între iubiți, iar eu nici măcar nu-i știam numele. Începuse să plouă. Un bărbat ras în cap, purtat de doi cîini maidanezi, a trecut pe lîngă noi.

  • Cum te cheamă?
  • Chiar te interesează?

Nu întîlnisem în viața mea pe cineva cu o fire mai imposibilă.

  • Nu, de fapt chiar nu mă interesează.

M-am întors și am plecat.

Era în spatele meu.

  • …ela. Mă cheamă …ela.

Eram atît de nervos că n-am înțeles tot numele.

  • Bună …ela, la revedere …ela!
  • Te-ai supărat?
  • Nu e treaba ta.

Am grăbit pasul. M-a urmat. După un timp, am întrebat-o din mers.

  • Auzi, tu ești îndrăgostită de mine?
  • În niciun caz.
  • Atunci ce cauți?

N-a mai spus nimic.

  • Vrei ceva de la mine?

A scuturat din cap. M-am oprit.

  • Vrei să mă omori? Te-a angajat cineva?
  • Ce prost ești, a spus și s-a oprit.

A doua zi ne-am întîlnit într-un Rewe din apropiere.  N-am salutat-o și nici ea nu a spus nimic. M-am prefăcut că descifrez eticheta unei caserole cu salată de cartofi. Ea  se plimba printre rafturi cu mîinile în buzunare, nici măcar nu se prefăcea că vrea să cumpere ceva.

Pe seară am descoperit-o la terasa unde ieșisem cu un prieten. Privea prin mine. Cînd și-a dat seama că am început să vorbesc despre ea s-a ridicat și a plecat.

IMG_1526

Advertisements