Atenție urmează un post lung și entuziast. Desi, dacă stau mai bine să mă gândesc, entuziast e un cuvânt cam soft. Dar să nu facem risipă de cuvinte. Azi am plecat dimineață de acasă cu o misiune. Să le prezint câtorva dintre participanții la conferința Philanthropy – Roads to Social Change (oameni adunați din tot sud estul Europei) trei organizații locale care au în obiectul de activitate arta & cultura. Little did I know că această misiune de ghid culturalo-ONGistic o să transforme într-o o experiență transformațională pentru subsemnata, pasionată după cum știți de acest domeniu. Prima oprire – Cișmigiu – la Homemade Culture – gazdă Cristina Ep. Nu, nu era în apartamentul lui Jean-Lorin Sterian de pe Șipotul fântânilor unde a început toată nebunia cu teatrul lorgean în urmă cu 8 ani, ci două străzi mai hacana. Să zic că organizația mi-e cunoscută e prea puțin. Sunt un insider. Am fost pe rând spectator, actor și autor in the magic domestic box. Cristina ne aștepta jos, oamenii mei au trebuit, în dulcea tradiție lorgenească – să-i dea un obiect cerberului ca să poată trece de ușa pasivă. Am păstruns 2 câte 2 în liftul claustrofobic și am ajuns sus unde ne-a întâmpinat o nebună. Da, o nebună, cu o eșarfă pe cap, peste care avea o șapcă, sub care avea niște ochelari de soare și care ne-a militărit un pic, ne-a trimis pe toți la baie să ne spălăm pe mâini în timp ce ne tot șușăia cum scoteam cel mai mic zgomot. Apoi ne-a dat câte un ou crud în mână și a început să ne zică un text despre fluturi mari care mânâncă oameni. Apoi ne-a băgat pe toți 8 sau 10 câți eram în bucătăria minusculă și a început să ne facă o omletă absurdă – cu ouăle pe care ni le dăduse în grijă și cu cojile lor, povestindu-ne încontinuu despre fluturii ei apocaliptici. Era așa de trist și de sfâșietor ce ne spunea încât eu am început să rând isteric. Ca să nu plâng. Spectacolul, jucat fabulos de Alina Rotaru a durat un pic mai mult de zece minute, dar ne-a vrăjit într-un hal fără de hal. Apoi, ne-am întors în sufragerie unde, în prezența unei pisici păroase de un portocaliu intens am povestit preț de o oră despre cum dintr-un apartament mic, teatrul a pătruns în casele a zeci de bucureșteni. Și deodată, toate lucrurile alea la care am participat mereu în joacă, s-au transformat prin cuvinte spuse altora într-un fenomen de reabilitare culturală a unui oraș. Abia i-am scos pe oameni de acolo. A trebuit să-i momesc cu mâncarea de la Monte Carlo. Și mâncarea asta a fost cu cântec. Pentru că am comandat prea multă și-n avans, am făcut frumos pachețele pe care le-am trimis unor fellow artist care au baza în Ferentari. Cu următoarele două organizații – pentru că sunt homeless – stabilisem să ne vedem la MNAC. Așa că am plecat în pas voios de pionieri spre Casa Poporului. Următoarea oră ne-a povestit Dilmana Yordanova întreaga aventură AVmotional și Kotki Visual. No, și pe bulgăroiace le știu de vreun deceniu și ceva și am fost și eu la niște festivaluri și eventuri organizate de ele. Dar spusă cap-coadă toată povestea suna deodată ca un maraton nebun pe care Dilma & Mika l-au făcut pentru ca să inventeze alături de alți demenți ca ele un domeniu nou – arta audio-video și multimedia. Maraton în care în fiecare zi înseamnă explorare și inventivitate. Apoi, am zis să luăm o pauză de la atâta artă & cultură și să mai băgăm niște artă & cultură, combinată cu research antropologic și informații despre oraș. Auzisem multe lucruri bune despre expoziția Shrinking Cities și nu ne-am putut abține să n-o vizităm. Am avut și marea baftă de a avea un ghid care iubea expoziția și ne-a vorbit și cu gura și cu sufletul despre ea. Dacă n-ați găzut-o până acum, e musai să mergeți. E despre oareșele noastre care se micșorează ca băbuțele când se gârbovesc și despre cum ar trebui să ne uităm la ele și mai ales despre cum ar trebui să ne re-gândim viața în ele. Ultimul moment al zilei a fost pentru mine un alt moment de reset. Cosmin Manolescu a avut gentilețea de a înțelege că are de-a face cu niște creiere obosite și – înainte de a ne povesti despre Fundația Gabriela Tudor – ne-a băgat niște impulsuri în corp. Ne-a inițiat în dansul inimii, un dans în care te conectezi la inima ta și la inimile celor din jur și dansezi în ritmul nou. Cum s-ar zice în Maramureș, după exercițiul ăsta ne-am mai inimat nițel, drept care ne-am conectat instant la poveștile lui Cosmin, dansator și manager cultural de frunce. Ne-a fermecat pe toți, vă spun, trecându-ne cu grație prin scurta dar tulburata istorie a dansului contemporan și a managementului cultural pe plaiuri mioritice și nu numai. Greu, dar greu, greu i-am făcut pe musafirii consilieri filantropici să se desprindă din povestea asta. Când au plecat înapoi spre hotel, zâmbeau toți ca niște fete mari în prag de măritiș. Iar de mine nici nu mai zic.Și acum, dând din degete, rânjesc Azi am înțeles și mai bine de ce fac ce fac. Și am impresia că acum, dacă mă întreabă cineva care e schimbarea socială pe care oamenii din hulitul domeniu arts&culture o produc în România, s-ar putea să am câteva răspunsuri. Gata, mă opresc. Câ am atâte povești și energie de pot să scriu un roman. Numai să aibă cine să-l citească 🙂
rucsandra pop

Advertisements