acum 3 ani am ajuns la albulescu acasa, intr-un apartament la romana, intr-un bloc pe linga care trecusem de multe ori. la inceput fusese ciufut (urma sa-i aranjez un spectacol la o cafenea in sibiu), apoi s-a imblinzit pe masura ce am vorbit mai mult. i-am dat o carte, mi-a dat o carte. dupa ce am stabilit ca ne simpatizam si ca ne vrem binele unul altuia, s-a straduit, intr-un mod induiosator, sa-mi faca o cafea, cred ca, de fapt, a fost un ness.  zic induiosator pentru ca era un un barbat batrin si singur si neindeminatic.

am baut cafeaua la el in birou. peretii erau tapetati de fotografii cu el si alti actori. el era singurul ramas in viata. si nu m-am putut abtine sa nu-l intreb cum se simte cind toti cei care i-au fost prieteni si apropiati sint morti. a tacut un pic, surprins poate de brutalitatea intrebarii, apoi a spus, cam actoriceste mi s-a parut atunci, ca pentru ei mai traieste.

azi mi s-a parut ca am inteles ce a vrut sa spuna.

cei din sibiu mi-au spus ca fusese senzational.

 

Advertisements