duminica s-a incheiat bienala de la venetia. mi-ar fi placut sa aflu cit de decrepita si lipsita de stralucire arata giardini in ultima zi. sa vad usurarea de pe chipurile supraveghetorilor care au suferit 6 luni linga aceleasi lucrari pe care nici nu le mai percep ca obiecte de arta si care acum isi vor relua o viata pe care aproape au uitat-o.
vineri seara a fost un eveniment in punto croce unde s-au strins o buna parte dintre cei care mi-au fost apropiati in vara asta. in dimineata respectiva mi-am facut cafeaua la cafetiera, cum imi mai facusem in prima zi cind m-am intors in bucuresti. in ultimele zile reluasem legatura cu persoane intilnite acolo, chiar si cu ana, cu care nu credeam ca voi mai comunica vreodata.
mi-ar fi placut sa fiu acolo doar un weekend. cind scriu asta ma banuiesc de nesinceritate. mi-e greu sa-mi accept propriile simtiri. nu stiu cum ajuns sa fiu atit de deconectat de un loc unde am fost atit de fericit. ca si cum ar fi fost o trauma la mijloc.
parca ma fortez sa-mi ofer flash-uri fericite, in loc sa accept ca e o experienta consumata.
si ele apar, de cum inchid ochii: santa margherita, locul din arsenale unde am performat, camera mea, bucataria prietenoasa unde ascultam adriano celentano, teatrul de papusi din curte, stradutele intortocheate pe care incepusem sa le deprind fara harta, serile cu aperol si prosecco, mirosurile, cafenelele, fetzele celor cu care am petrecut, atelierul francescai, colegiul armenesc, sacosele cu sosete, vaporetto no 6 si tot asa.
nu mi se intimpla si cu alte locuri unde am calatorit.
si cu toate acestea, nu simt niciun regret ca nu mai sint acolo.

DSCN0186

Advertisements