am ajuns pentru prima oara in desert in 2004, intr-o excursie in tunisia, una dintre cele doua excursii de agentie la care am apelat de cind am inceput sa calatoresc. a fost un fel de sclipire, o trecere rapida, calare pe o camila turistica. eram intr-o companie care nu-mi facea bine, incadrat intr-un program, fara posibilitatea de a-mi alege durata si scopul. cu the sheltering sky derulindu-se pe ecranul interior, am simtit ca desertul ar putea fi locul in care sa uit pentru totdeauna de vuietul lumii. am revenit, un an mai tirziu, in sahara marocana. oraselul in care lucram ca voluntar era inconjurat de desert, il simteam prezent in culoarea caselor, in modul in care sculptase viata locuitorilor, relatia lor cu timpul. n-am petrecut prea mult timp singur printre dune, dar era tot timpul acolo, ca o promisiune. in iran, cind taximetristul m-a intrebat cind sa vina sa ma ia, m-a privit ciudat cind i-am spus “dupa trei ore”.

DSCN0084DSCN0105

trei ore, atit a durat sederea mea in desertul varzaneh, desert de care nu stia decit o singura persoana dintre iranienii intilniti (il descoperisem pe wikipedia). dupa ce am scapat de sofer, am urcat o duna inalta, gifiind teribil, dupa care m-am prabusit. am alunecat incet, ca o eroziune. in timp ce ma indreptam spre baza am executat urmatoarele operatii: am mincat ramasitele unui glorios mic dejun (brinza, ou fiert, lipie, toate bine asezonate cu nisip), am baut din energizantul din care am varsat jumatate, m-am jucat cu ce gaseam pe acolo, in principal nisip, ca atunci pe cind eram un baietel lasat in gradina de la tara. am facut fotografii cu sosetele pe care le aveam de la 18 ani si le-am lasat acolo. cind s-a pornit vintul le-am filmat transformindu-se in vietuitoare nomade. am mai urmarit un gindac cu picioare inalte, ca de pod, ale carui urme erau sterse imediat. ca si urmele mele. am urlat, am cintat si m-am inregistrat repetind in continuu acelasi vers. repetind singurul vers care imi venea in minte. ah, tocmai m-am repetat.

DSCN0095 DSCN0096

cam dupa o ora s-a pornit furtuna. fusesem avertizat de ea. era una usoara, altfel nu m-ar fi lasat sa ies din masina. dar ce mai freamat, ce mai vuiet! daca as fi ramas nemiscat, as fi fost acoperit de nisip in citeva minute. era ceva salbatic in rascolirea aceea, ca o navalire barbara in fata careia ori iti pleci capul ori dispari. cred ca mi-a intrat nisip si in singe. cind m-a luat ahmed, acelasi care ma dusese cu o seara la petrecerea burlacilor (de povestit intr-un episod viitor), m-a intrebat cum a fost. i-am raspus: wonderful, no voices, no people. a zimbit strimb. in cultura lor, spatiul privat nici nu exista, oamenii sint tot timpul unii cu altii. nimeni nu moare singur.

DSCN0082 DSCN0094

Advertisements