intr-o incercare de a ma apropia de cultura iraniana in sinul careia voi ateriza la propriu in mai putin de doua zile, m-am uitat la un film al unui alt regizor decit kiarostami sau asghar farhadi. intrucit nu am obiceiul sa vad trailere si nici nu citesc sinopsisuri am descoperit ca, desi e o productie iraniana, Panj é asr, se petrece in afganistanul ravasit de talibani. dupa ce vezi un film ca asta, nu poti decit sa te simti rusinat de faptul ca-ti place curb your enthusiasm, cu micile lui deliruri amuzante pe non-teme, atit de tipice americanilor plictisiti. am ramas din filmul acesta trist, insuportabil de trist, cu finalul perfect becketian. in mijlocul unui desert pietros, un batrin a incremenit alaturi de catirul sau muribund, inconjurat de citeva obiecte care alcatuiesc tot avutul sau. si-a pierdut drumul si s-a hotarit sa ramina acolo pina la sfirsit. personajele principale, un alt batrin insotit de nora si de sora ei, trag o sareta pe care calul nu mai poate sa o traga (ca in turin’s horse). se opresc linga batrin si sapa o groapa in care asaza fetita uneia dintre femei, incapabila sa mai produca lapte din cauza subnutritiei. numai un razboi oribil poate produce tablouri de acest gen, cu atit mai bine de inteles legatura dintre cel de-al doilea razboi mondial cu ororile sale si aparitia teatrului absurdului.

Advertisements