simbata la ora 4 am primit un telefon in care am fost intrebat daca vreau sa particip la ceva numit 24 hours play, in cadrul festivalului national de teatru independent. nu mai erau dramaturgi disponibili si eu am fost un fel de ultima varianta, mai ales ca persoana care m-a sunat nu este pe lista mea de prieteni.
am zis da pentru ca mi-e greu sa zic nu la chestii profesionale si aveam nevoie sa umplu golul ultimelor zile si cu altceva decit cu vopseaua albastra pe care am raspindit-o prin casa.
am intirziat la tragerea la sorti pentru ca veneam de la un spectacol de dans petrecut intr-un apartament de pe magheru la care ma trezisem implicat de catre performeri in marea majoritate a secventelor.
am ajuns intr-o incapere ticsita de actori, regizori si dramaturgi agitati. m-am asezat linga un zid si am asteptat sa se linisteasca lucrurile, apoi mi-am dat seama ca asta n-o sa se intimple.
presiunea celor 24 de ore incepuse deja sa se resimta. mi-am intilnit in sfirsit echipa si ne-am dus la subscena unde ni se repartizase spatiu de repetitie. intrucit era ocupat, ne-am mutat in argentin ca sa ne familiarizam unii cu altii. era ciudat sa ma aflu la o masa cu toti oamenii aia care asteptau sa le livrez pina la 9 dimineata un text. una dintre actrite voia neaparat sa facem o comedie, tot repeta ca are nevoie ca acest proiect sa fie pentru ea o terapie.
i-am intrebat in ce roluri si situatii legate de meseria de actor nu se simt confortabil. ascultindu-i m-am decis ca vreau sa merg pe zona de discofort a vietii de actor si ca as putea sa incerc un fel de teatru documentar-terapeutic. ne-am dus acasa la una dintre actrite, alina, si am petrecut intre 15-20 de minute cu fiecare pe post de terapeut.
n-a fost usor sa-i fac sa vorbeasca despre ei insisi.
mai ales, n-a fost usor sa-i fac sa inteleaga de ce fac asta.
apoi fiecare s-a dus acasa, si-au transcris convorbirea pe care o inregistrasem si mi-au trimis-o, mai putin aceeasi actrita care voia comedie si care considera ca ceea ce a spus e boring.
cind am ajuns acasa era aproape 12 noaptea. am avut un scurt moment de panica.
a doua zi am aflat ca un dramaturg a trimis un mail gol si si-a inchis telefonul.
il inteleg.
pe la ora 3 dimineata mi-am facut cea de-a doua cafea.
mi-a luat 3 ore sa editez tot materialul si sa-l transform in text dramatic in care am integrat si cerintele proiectului, adica un personaj si replica obligatorie.
m-am culcat la ora. 6.30, dupa ce am vomitat de oboseala.
m-am dus la repetitii la ora 5, timp in care george, regizorul a lucrat cu mihai, alina, viorica si adi.
cred ca a fost foarte dificil. e fascinant sa vezi cit de greu era sa se joace pe ei insisi si cum si-au transformat propriile cuvinte intr-un rol in loc sa fie in continuare ei insisi. i-am admirat pentru ca au acceptat provocarea si si-au asumat aratarea slabiciunilor si fragilitatii. o actrita, desigur aceeasi, a amenintat pina in ultima clipa ca nu va urca pe scena, stresindu-ne pe toti. in cele din urma a urcat si toata lumea a fost foarte in regula cu conventia si cu faptul ca aveau textul cu ei. a iesit in cele din urma un spectacol despre sufletul actorului la care s-a ris, s-a aplaudat si la care s-a rezonat foarte mult, dat fiind ca in sala se aflau atit de multi actori.
cei din juriu au rezonat si ei, astfel ca interioare delicat mobilate a fost declarat cistigatorul proiectului. am primit o diploma si 3 carti de teatru, dintre care 2 despre shakespeare. regizorul si trei dintre actori plecasera acasa aasa ca pe scena, a urcat si domnisoara actrita care ne amenintase tot timpul cu plecarea si careia nu-i placea textul. de data asta a spus cat de minunat a fost sa lucreze cu noi si alte blah-blah pe care le spun oamenii in situatii in care-si inchipuie ca sint importanti. la sfirsitul galei, cind ii povesteam cuiva despre cum lucrasem, actrita a venit si mi-a smuls diploma, spunindu-mi ca ea o merita mai mult ca toti. intr-un fel, a fost co continuare fireasca a piesei despre cum sint (unii) actori.
in schimb, cu ceilalti a fost o bucurie sa lucrez si a fost fascinant sa urmaresc blocajele cu care s-au luptat. eu sint obisnuit sa fiu eu pe scena si mi se pare usor, dar in cazul lor, obisnuinta de fi intotdeauna altcineva devine o piedica spre naturalete.
pe linga carti si bucata de hirtie care a ajuns probabil, deja, pe peretele actritei, la loc de onoare, am fost anuntati ca piesa poate fi dezvoltata si pusa in scena la godot-cafe.
desigur, odata ce textul se completa, repeta si invata, spectacolul va iesi din zona performance-ului si va deveni o piesa de teatru.

Advertisements