Intilnirea din noaptea trecuta trezise in mine sentimente pe care le credeam vesnic amortite. Am ales o coala portocalie si am scris urmatoarea scrisoare:

Draga Ema,

Intilnirea noastra surprinzatoare din noaptea trecuta mi-a trezit amintiri dulci. Mi-ar face mare placere sa ne revedem. Daca si tu simti acelasi lucru vino miercuri in fata papetariei de pe insula Tonneau.
Varul tau, Ed.

Am privit citeva clipe foaia de hirtie. Pentru scrisori de afaceri foloseam coli albastre, petitiile lunare catre Ministru obisnuiam sa le scriu pe coli de culoarea blanii de vasilisc, dar ciornele erau intotdeauna albe. Pe birou aveam o calimara de forma unui mar in care se afla aproape jumatate de litru de cerneala neagra adusa tocmai din Antilele Daneze, numite asa fiindca apartinusera, intre anii 1845-1848 regatului Danemarcei. Acolo traia o specie de molusca din care se prepara aceasta cerneala, mai scumpa si mai rara decit purpura.
Nu-mi placea cum suna sfirsitul. Am rescris misiva si am semnat: Varul tau, Eduard. Suna mai bine.
In fata casei se afla Peter, pustiul pe care-l foloseam la mici servicii pentru care il rasplateam la fiecare sfirsit de saptamina invatindu-l, printre altele, sa plinga si sa rida. Se nascuse idiot, incapabil sa aiba vreun sentiment si parintii il virisera intr-un asezamint de alienati care-l timpisera si mai tare. Dupa ce murisera, fusese luat de bunici si, alaturi de ei, incepuse sa-si revina. Batrinul Lebovski, descendent al unei vechi familii de nobili polonezi, mi-l incredintase cu lacrimi in ochi.
– Imi doresc sa plinga la moartea mea, imi marturisise. Atunci va fi si el om.
Peter avea niste abilitati speciale. De exemplu, distingea fara gres marcile scumpe de tutun, whiskey si parfumuri de cele ordinare. Gusturi aristocrate. Narile ii frematau de cite ori auzea tropaitul unui cal, chiar daca era doar o mirtoaga ce tragea caruta cu vechituri a vreunui negustor. In singele lui ingrosat alergau caii de cursa ai stramosilor.
Se facuse destul de tirziu. Auzind ca sunt oarecum priceput in relatiile cu oamenii (lucrarea mea despre primatele din Novorbitc facuse ceva vilva si alte cercuri decit in cele stiintifice), mi se incredintase misiunea sa conduc un membru al unei societati culturale stravechi in laboratoarele noastre de substanta. M-am opus fara sa realizez prea bine de ce acestei intruziuni. Hermetismul e cea mai buna aparare in fata curiosilor, i-am spus lui Adler, cel care-mi adusese cutiuta cu mesajul si fotografia nedoritului vizitator. Folosisera calea obisnuita, cutiuta era din lemn alb ceea ce insemna ca nu trebuia sa iau nici o precautie deosebita. Adler nu stia oricum despre ce era vorba, dar imi placea sa-l incint cu vorbe mestesugite si sa-i dau ametitoarea senzatie ca e una din rotitele ce invirtesc mecanismul universului. Isi scuturase buimac capul si gemuse pretentios.

Advertisements