de mai bine de o saptamina lucrez la Iluzia Comica, o publicatie care tine de FestCo, festivalul de la teatrul de comedie. e primul meu job pe anul asta. printre altele, am facut un interviu cu simona tache si mihai radu. anul trecut (sau anul asta) au scos o carte numita “Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut” pe care au prezentat-o duminica. pe mihai nu-l cunosc, dar pe simona o stiu de foarte mult, din vremea in care eu prezentam carti in reviste glossy si ea era pr la humanitas.

1. Se zvonește ca semnăturile voastre sunt pseudonime. Cine sunteți de fapt?
Simona: Nu pot să spun cine sunt eu decât pe foarte mulți bani, da’ pot să spun, pe gratis, cine e Mihai Radu. Mihai Radu nu e Mihai Radu, ci un băiat pe care îl cheamă, de fapt, Radu Mihai, da’ s-a ascuns sub un alt nume, ca să nu mai poată fi identificat nici de mama lui.
Mihai: Simona, mă faci să spun cine e Mădălina. Cum să zic, dar, la fel cum eu mai sînt și Dan, la fel e și Simona Mădălina. Mult timp mi s-a părut foarte haios, inexplicabil, să o strig Mădălina. Mi se pare că nu i se potrivește într-un fel amuzant.

2. Care e personajul despre care ați scris cel mai des de-a lungul timpului? De ce?
Simona: România e personajul despre care am scris cel mai mult. De ce? Ca să nu mor de nervi, îți dai seama. Până la urmă, e mai bine-așa decât să le dai în cap la oameni pe stradă, nu?
Mihai: Cred că Băsescu. Disprețuiesc tot ce înseamnă individul ăsta și tot ce înseamnă omul politic de azi. Cîteodată, am accese de personalitate, intime, ce-i drept, în care mă consider un băiat deștept, dar apoi îmi amintesc că mă las condus de acești furăcioși inculți, și-mi spun, cu toată sinceritatea, că sînt un bou.

3. Care dintre voi folosește mai multe diacritice? De ce?
Simona: Eu folosesc, în medie, cam 600 de grame pe zi. Depinde de zi. În alea mai reci, folosesc mai multe, în alea mai calde, pot să nu folosesc deloc. Au fost ierni în care am ajuns și la 1 kil de diacritice pe zi. Mă tot gândesc ce-o să fac, când se va termina rezerva de diacritice a planetei. Cică prin 2060, o să mai avem doar ș-uri și ă-uri, restul, pa.
Mihai: Eu folosesc doar așa, cîte un vîrf de cuțit, pentru gust. Odată am scăpat un pumn de diacritice într-o ciorbă, vai, a fost groaznic… A trebuit s-o arunc.

Simona întreabă, Mihai răspunde:
1. Când ai gătit ultima oară și ce? Cum a fost? Descrie-mi experiența.
Mihai: A fost acum vreun an, un an jumate, am luat carne de vită și legume – ardei, roșii, ceapă. Le-am tăiat pe toate cam de aceeași mărime și le-am pus într-o tigaie cu puțin ulei. Cînd a fost gata, carnea băltea într-un mucus violet… După vreo oră, s-a întors familia de la plimbare. Peste încă o oră, cînd soseau două pizze, eu terminam de mîncat toată chestia aia și mă simțeam un om împlinit.

2. Cum ar arăta viața ta dacă ar fi așa cum ți-ai imaginat-o înainte să te prinzi că o să iei țeapă?
Mihai: Viața mea ar fi în altă parte. Într-o Românie mai puțin enervantă pentru mine și pentru prietenii noștri.
3. Ce mai face echipa ta de suflet moartă, Universitatea Craiova, a cărei emblemă ți-ai tatuat-o pe mână?
Mihai: Acu’ îi fac de 3 luni. Oricum, ideea e că, de cînd a răposat, nu mă mai dezamăgește. Și să se mai consemneze că vom lua campionatul. Nu, nu știu cînd, dar îl vom lua, cîndva în timpul acestei vieți, și-atunci voi fi acolo, pe Ion Oblemenco, cîntînd “De bucurie, rar avurăm parte,/ În unele duminici pe la nunți…”

Mihai întreabă, Simona răspunde:
1. Acum, că ai sugrumat Jurnalu’ din Cațavencii, cu ce sentiment ai rămas față de Eba?
Simona: Depinde de EBĂ. Aia pe care o contruisem eu, în capul meu, era aproape adorabilă, în prostia ei, de cele mai multe ori candidă. De ea îmi este dor, uneori. Cea reală, care întruchipează prostia agresivă și tupeul fără limite, îmi trezește alte sentimente și deja nu mi se mai pare nici măcar amuzantă.
2. Îți mai amintești care a fost primul text de umor pe care l-ai scris? (Lăsăm la o parte lucrările de control la Fizică, alea în care nu am învățat.)
Simona: Cred că era ceva cu niște copii care aveau o umbreluță cu urechi de pisicuță. Sau despre niște pisicuțe care aveau umbreluță cu urechi de copil. Sau despre o umbreluță care avea o pisicuță cu… Mă rog, ceva pe-acolo.
3. Va fi bine?
Simona: Va fi nu bine, ci foarte, foarte bine. Nu putem noi să ducem cât bine o să fie, va trebui să mai scăpăm de o parte din el.

Sfatul către tinerii și vârstnicii creatori de umor
Umorul căznit, metafora scremută, gluma sleită. Când se nasc? Unde se duc? Cum le evităm?
Răspuns comun: Se nasc de obicei în județul Vaslui, din părinți alcoolici. Mda, deci ți-am arătat cum se întîmplă… Acum pe bune, umorul căznit se naște din cei care s-au născut fără umor, dar care vor neapărat să rămînă borțoși cu glume. Și iese o prostie.

Advertisements