in fine, am reusit sa termin matei iliescu, de razvan petrescu. mi-a luat aproape trei luni.
intre timp am mai citit alte patru-cinci carti.
de aceasta carte imi vorbise cindva cu mult entuziasm tudor giurgiu.
am intrat cu placere in ea. dupa aproape 200 de pagini m-am blocat.
parca ma aflam pe o autostrada de tara, cu pajisti pline floricele pe stinga si pe dreapta.
era foarte frumos, dar eu nu sint vacanta. gindul ca mai aveam de parcurs inca 350 de pagini in acelasi stil incarcat si pretios m-a facut sa iau o pauza.
matei iliescu e un roman flaubertian, in care timpurile sint amestecate ca in conversatie la catedrala.
“de altfel, vorbind despre cartea cherie de goncourt, adesea m-am oprit sa recitesc cite o fraza ale carei forme bogate, neobisnuite, si a carei transparenta delicat si exact pictata erau atit de evidente incit imi dadea senzatia ca tin in mina un portelan chinezesc”
acest citat e semnificativ pentru ce si-a propus radu petrescu.

personajele vorbesc la fel indiferent de virsta, sexul si preocuparile lor.
90% dintre conversatii sint intre doi iubiti extaziati de trairile lor.
am decis ca e genul de carte la care te intorci din cind in cind si astfel m-am impacat cu mlastinile ei delicate.

din cind in cind am dat peste o nestemata ca: “nu trebuie sa stii despre mine mai mult decit stiu eu insumi.”

e singura carte in care am intilnit cuvintul “veilleuza”.

Advertisements