rezidentele pentru artisti sint oaze in desertul cotidian.
o dovada a benevolentei laice.
ofera (de cele mai multe ori) transport platit, cazare, diurna, studio de lucru (unde e cazul) ceea ce inseamna ca iti poti pune in aplicare idei pe care le ai de mult si pentru care nu ti-ai gasit niciodata timp sa le dezvolti ori sa le materializezi. cel mai important factor e timpul: rezidenta decupeaza o felie din viata ta obisnuita si te pune in postura de a concentra pe un singur lucru, ceea ce pentru un artist e o situatie prea putin intilnita si vesnic dezirabila. de unde si capotarea, uneori, in fata unui life-style neasteptat, in care presiunea oferirii unui produs (de cele mai multe ori interna) devine insurmontabila.
nu stiu exact de unde vine expresia trai pe vatrai (probabil legata de o leneveala in fata focului) insa in rezidente poti flirta cu rasfatul.
multi chemati, putini alesi, dar alesii, spre deosebire de cei ridicati la cerul crestin, pot fi atinsi cu mina, pot fi chestionati despre experienta lor.
iti pot scrie chiar scrisori de recomandare.
incepind cu 2009 am beneficiat de o rezidenta pe an, doua sau, ba chiar, in 2013, de trei.
cumva, datorita lor am supravietuit, fara job, colaborari pe scris, unchi in america.
pentru fiecare rezidenta in care am fost acceptat, am aplicat la alte cinci-sase, poate si mai multe.
de trei ani (de cind am inceput sa aplic si pentru afcn cu lorgean theatre) o buna parte din viata mi-o petrec scriind aplicatii. o data la doau saptamini vine un deadline de trimis un folder de documente.
insa nu toate rezidentele sint creative, productive sau macar distractive. de cind au devenit un mijloc de subzistenta, rezidentele au ajuns un scop in sine. a fi intr-o rezidenta poate fi important decit proiectul in sine. dupa cum scria martin spangberg: “Whatever the price, whatever the circumstances, whatever the propositions is, in the era of projects we are always avalailable. The really clever artists stopped to make pieces at all, or to articulate concepts but to produce identities, but jumps to residency to residency, from lab to lab, from project to project. What matters today is not products, pieces or premieres, but mobility.”
cam asta s-a intimplat si in hamburg. dupa 4 zile, am realizat ca
– nu functionez intr-un colectiv pe care, cu citeva luni in urma, abia asteptam sa-l reintilnesc;
– ca ideea proiectului nu interesa pe nimeni din grup;
– ca prefer sa nu traiesc in acelasi loc cu cei cu care si lucrez;
– ca intr-un grup mai mare de trei e nevoie de un lider sau un coordonator;
– ca politetea poate fi un impediment in creativitate.

dupa citeva zile in hamburg m-am pierdut intr-o torpoare care, din fericire, acum imi este deja foarte straina.
desi imi raminea mult timp la dispozitie, n-am mai fost in stare sa lucrez la nimic altceva. nu m-am simtit in stare nici sa scriu mailuri. m-am trezit adesea dupa ora 11.00, incheindu-mi noaptea privind filme dubioase.
decembrie a fost luna in care am citit cel mai putin din 2013.
in mod clar, daca nu sint fericit cu ceea ce am de facut, regresez din toate punctele de vedere.
ce-i drept, am invatat sa montez reflectoare, sa ma joc putin de-a actoria, am scris versurile unui cintec si am montat filmuletul de mai jos.
am mai invatat ca nu toate rezidentele sint fericite.

Advertisements